Iniţiativa guvernului interimar de a publica veniturile din top managementul companiilor de stat a constituit nu numai un eveniment de tip Wikileaks, ci şi o punere pe tapet a ceea ce se bănuia de mult timp: top managementul companiilor de stat este un fel de Salary Valley, o vale a veniturilor privilegiate, rupte total de performanţă şi competenţă.
Aceste rânduri încearcă să pună în evidenţă nu numai faptul că se câştigă mult la stat, dar şi modalitatea de a (ne) justifica acele sume.
Datele publicate pe guvernanţa.gov.ro vizează conducerile a 121 de companii de stat şi peste 1350 de documente publice, însemnând şi CV-uri (ne ajută să vedem traseul profesional al celor care conduc companiile aparţinând statului) şi Contracte de mandat (adevărate fortăreţe salariale).
În urma centralizării datelor rezultă că peste 370 de persoane au venituri lunare de până la 25.000 lei, 115 între 25.000 lei şi 50.000 de lei, 36 între 50.000 lei şi 100.000 de lei, iar o persoană trece de 100.000 de lei lunar. Un caz aparte îl reprezintă persoanele, peste 100, care cumulează cel puţin două funcţii. Acest Wikileaks a făcut un screening salarial Top managementului din companiile de stat, punând în evidenţă latura extractivă a celor ce conduc aceste companii.
Informaţiile „scurse” ne arată că salariile imense nu sunt ancorate de rezultatele obţinute de companiile respective, ba, din contră, ranforsatele salarii sunt autonome în raport cu problemele cu care se confruntă firmele. La stat salariile sunt independente de competenţă, şi sunt transformate mai mult în recompense pentru loialitate. Companiile de stat au devenit insularizări salariale, adevărate pungi de profitori şi sinecurişti, lăsând senzaţia de vraişte în întregul sistem.
S-a încercat să se acrediteze ideea că ar fi o echivalenţă, din punct de vedere managerial, între companiile publice şi marile companii private. Ne confruntăm cu două ipostaze diferite: în timp ce CEO-ul din mediul privat dă socoteală în faţa acţionarilor pentru acţiunile sale, „CEO”-ul (ghilimele absolut necesare) de la stat nu dă socoteală nimănui, el tocând într-una bani publici fără ai păsa de urmările deciziilor sale. Afirmaţia conform căreia câştigurile pentru CEO trebuie să fie egale indiferent dacă prestează în mediul privat sau la stat este falsă. Nu putem pune egalitate, din punct de vedere al responsabilităţilor, între CEO de la Nvidia sau Anthropic şi CEO de la o companie de stat. Primii navigă într-o junglă a concurenţei, ceilalţi beneficiază de confortabile monopoluri şi protecţie politică.
Contribuabilul se întreabă, pe bună dreptate, cine decide aceste salarii? Cine forjează aceste majorări? Cine are această alonjă decizională în stabilirea salariilor? Care sunt criteriile care stau la baza acestor salarii centrate doar pe growth (crestere)? Ce se întâmplă când un salariu imens nu produce şi rezultate? Dă cineva seamă pentru contraperformanţă?
Deşi Ordonanţa de Urgenţă 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice stabileşte criterii de performanţă şi proceduri de selecţie, asistăm la o deşirare a acestora în procesul intervenţiei factorului politic. Problema nu este reprezentată de lipsa regulilor de guvernanţă corporativă, ci felul în care acestea sunt eludate. Politicianul se crede CFO (Chief Financial Officer) dar pe bani publici.
Nu mai este niciun secret că în fruntea companiilor strategice politicienii numesc persoane fără pregătire în domeniul respectiv, fără experienţă, iar despre competenţe, nici vorbă. Aşa s-a ajuns ca un neica-nimeni, blindat cu carnetul de partid, un veritabil „paşaport politic” să facă un fel de alpinism profesional, şi să se caţăre în top managementul companiilor de stat. În momentul când criteriul politic învinge criteriul competenţei, ne confruntăm cu o problemă gravă de sistem.
Politicienii se străduiesc pentru ca oamenii lor să se branşeze cât mai repede la jgheabul banului public, nu-i interesează în niciun fel competenţa acestora. Aici nivelul salarial a depăşit cu mult geamandurile raţionalului şi seamănă mai mult a uluire, devenind din ce în ce mai puţin controlabil. Politicianul în căutare continuă de review-uri pozitive a făcut concesii salariale, fără să-i pese de consecinţe, girând toate năzdrăvăniile salariale. Veniturile la stat sunt mai mult recompense pentru poziţia dobândită în ierarhie, şi nu pentru activitatea prestată.
Este nevoie de o reconfigurare a întregului sistem salarial din administraţia publică şi din companiile de stat care trebuie să cuprindă reguli clare de numiri pe funcţii, criterii de performanţă, indicatori de performanţă măsurabili, cum se sancţionează contraperformanţa. Dacă aceste măsuri nu se vor lua, plus multe altele, Salary Valley vă continua să prospere şi să toace mai mulţi bani publici, crescând presiunea pe bugetul deja schilodit ajuns aproape în stadiul de bankruptcy sau schemă Ponzi.
Articol apărut inițial în Ziarul Financiar
