Ultimele stiri

Schimbarea la față… cu tot cu mască

Astăzi, 6 august 2025, Ion Iliescu a fost depus pe catafalc, cu toate onorurile oficiale. Drapel tricolor, tăcere încruntată, figuri ofilite din eșalonul întâi al ipocriziei naționale. Cu pași măsurați, România își petrece pe ultimul drum nu doar un fost președinte. Ci o întreagă epocă, care a știut să moară fără să fie condamnată.

Ion Iliescu moare nejudecat. Trimite în istorie o crimă colectivă nedecontată: Revoluția însângerată, Mineriadele devastatoare, jaful postcomunist. Dosarul în care a fost trimis în judecată… n-a ajuns niciodată în instanță. Treizeci și cinci de ani de tărăgănare, de gargară procedurală, de „nu e momentul politic”, „nu e cadrul legal”, „nu s-a terminat expertiza medico-legală”. Nu se putea altfel. Justiția n-a vrut.

Justiția nu a fost niciodată gardianul democrației, ci un servitor loial al celor aflați la putere.

Astăzi, șefii tribunalelor din România protestează. Nu pentru victimele Revoluției. Nu pentru victimele Mineriadelor. Nu pentru nedreptățile lăsate în paragină. Protestează pentru pensiile lor speciale: numindu-le „coloană vertebrală a statului de drept”. 5.600 de magistrați pensionari încasează, în medie, 25.214 lei pe lună. Și o fac cu o demnitate prefabricată, ridicând privilegiul la rang de principiu constituțional.

Reforma propusă de Guvern? Scandal de proporții. Cum să mărești vârsta de pensionare la 65 de ani? Ce suntem, cetățeni? Cum să limitezi pensia la 70% din venitul net? Și nu 80% din brut? E atentat la independență. E sabotaj. E, în mentalul acestei caste, un act de barbarie. Nu faptul că Iliescu a scăpat. Nu suferința celor care au murit fără dreptate. Nu că dosarele au fost mângâiate până la prescripție. Ci că cineva vrea să le atingă contul.

Premierul Bolojan, într-un gest de echilibristică birocratică, a respectat litera legii și a decretat doliu național. Nu putea face altfel… sistemul n-ar fi permis. Dar doliul acesta oficial e doar o mască: sub ea, o bună parte a societății își înghite furia, în tăcere.

USR, prin vocea lui Dominic Fritz, a fost singurul actor politic care a avut curajul să spună că nu poți onora un președinte judecat pentru crime împotriva propriului popor. A cerut să nu se declare doliu național. A refuzat participarea la funeralii.

Răspunsul PSD a fost pe măsură: boicotarea ședinței Coaliției. Într-o postare emfatică, Sorin Grindeanu a tunat despre „respectul față de primul președinte democratic” și a acuzat USR de „instigare la ură publică”.

E o lecție utilă pentru toți cei care mai cred că România s-a schimbat: într-o coaliție în care PSD cere decență pentru Iliescu, iar USR e certat că amintește de victimele lui… nu există reformă. Există doar un târg rușinos între memorie și putere.

Justiția? Aceeași de 35 de ani. A judecat în forță când a fost vorba de carnea de mici sau de șpaga de pe etajerele doctorilor. Dar când a fost vorba de un fost președinte… de ordine de represiune, de sângele vărsat în numele democrației… n-a fost în stare să bată ciocanul. N-a fost o eroare. A fost o strategie.

Furtul a fost acoperit cu termene. Crima, cu pensie. Corupția, cu prescripție. Iar România s-a obișnuit cu ideea că justiția nu rezolvă probleme. Le adoarme.

Cei care fură sunt prădați de un singur ghinion: să fie neînțelepți. Să ia prea mult, prea repede, prea la vedere. Altfel, sistemul te premiază: dacă ai furat metodic, ai protejat rețele, ai știut să nu încalci în mod vizibil codurile nescrise ale mafiei instituționale… ești salvat. Furi zece milioane, faci trei ani. Dacă ai relațiile potrivite, nu faci niciunul. Și chiar dacă faci, când ieși… ești rege pe munți de bani. Asta e regula. Nimeni nu se atinge de milioane. Nu e civilizat. Nu e european.

Să nu ne amăgim. Statul român nu e doar incompetent. E complice. A oferit privilegii pentru tăcere, pensii speciale pentru neimplicare, protecție pentru obediență. Justiția n-a fost paralizată. A fost bine hrănită.

Astăzi, când Ion Iliescu e depus pe catafalc, nu asistăm doar la o ceremonie de stat. Asistăm la o radiografie cu metastaze. Un sistem în care tumorile s-au mutat din politică în instituții. Din partide, în tribunale. Din puterea executivă, în magistratură. Boala nu e nouă. Doar că azi e oficială, onorată, îmbrăcată în negru și flancată de gărzi.

Nu-l plângem pe Iliescu. Nici nu-l urâm. Îi recunoaștem locul în istorie: în miezul unei epoci care a preferat să tragă în oameni decât să cedeze puterea. Problema nu e că Iliescu a murit fără condamnare. Problema e că moștenirea lui e încă vie. Și că cei care ar trebui să o îngroape… o păzesc cu sfințenie, ca pe o comoară care le asigură pensia, liniștea și sensul.

Azi, România nu-și schimbă fața. Doar își mai pune o mască.

Lasati un comentariu