Motto: „Vreau ca fiecare țăran francez să aibă o găină în oală”(Henric al IV lea, apud ”Noi suntem români”, autor Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, București, 2022, p.271)
Se spune că cele mai mari minciuni se zic în timpul campaniei electorale, după o partidă de vânătoare sau în timpul unei partide de sex. Întrucât suntem în cel mai electoral an, în care probabil va fi o fisiune de minciuni, mi-am propus să aplic criteriile lui Alvin Toffler de filtrare a adevărului în cazul campaniei electorale.
Există mai multe feluri de a defini promisiunea, ne spune scriitorul și publicistul Radu Paraschivescu: „Unele sunt brutal-nemiloase. Altele, subtil-filozofice. Baltasar Gracian, de pildă, consideră că promisiunea nu e nimic altceva decât ”o cursă pentru proști”…Unele promisiuni țin de strategiile electorale. În spatele altora se ghicește silueta unui proiect de țară”.
Am folosit citatul din Henric IV pentru a arăta că promisiunile conducătorilor nu sunt o caracteristică proprie liderilor din România. Formularea promisiunii în formă completă suna astfel: ”Dacă îmi va da Dumnezeu zile, voi face să nu existe niciun truditor la mine în Regat care să nu aibă mijloacele de-a pune o găină în oală” (p.271) Promisiunile sunt o constantă în întreaga activitate politică, pe tot mapamondul. Mai rămâne de văzut dacă sunt sau nu puse în aplicare.
Dar să vedem ce ne spune Radu Paraschivescu despre realizarea promisiunii lui Henric al IV-lea: ”Retroactiv, Ludovic al XVIII -lea apreciază că ”găina din oală” e doar o afacere de duminică”, iar glumeții care se pregătesc de vernisajul Revoluției Franceze intonează în cor și în pleasnă: ”În fine vom avea găina-n oală. / De două veacuri ni se tot promite, /O pigulim întruna și-acum, goală, / O contemplăm cu mutre hămesite”.(p272)
Să trecem în revistă câteva din promisiunile electorale care nu s-au transpus în practică: reforma administrației publice, construirea a șase spitale regionale, majorarea pensiilor cu 40%, construirea de autostrăzi, construirea de șosele suspendate,”nu vom face coaliție cu partidul x”, repararea de școli, poduri. Reacția noastră la minciunile electorale a fost o bășcălie continuă. Pentru autostrăzile care nu s-au făcut s-a glumit, spunându-se că panglicile tăiate cu prilejul inaugurărilor de segmente de autostradă au depășit lungimea autostrăzii. În timpul crizei COVID se spunea că politicienii se vor trata la spitalele regionale promise în campania electorală. Despre coaliția care s-a realizat, stânga cu dreapta, se spune că dansează „menuet”. Despre ”1 aprilie” se spune ca este ”Ziua Politicianului”. Niciun politician nu și-a dat demisia pentru că a mințit în campania electorală, niciun politician mitoman nu a fost demis pentru minciuni electorale. Minciunile au fost tolerate în politica românească dintotdeauna. Obținerea de voturi prin promisiuni electorale aberante, de o plauzibilitate neverosimilă, a fost o constantă a politicii mioritice. Circulă pe Facebook o imagine cu o vidanjă (”Vidanja politică”) care are inscripționat ”Poate conține promisiuni electorale”. Singura consecință reală este pierderea de credibilitate a partidelor, sancționate prin absenteism de la urne. Minciuna inhibă participarea la vot, iar politica a fost percepută ca ceva murdar. ”Eu nu știu să mint” este scuza unor persoane care nu vor să se implice în politică.
Un rol important în împrăștierea de minciuni electorale îl are presa, în toate formele ei, uneori transformându-se în mașină de împrăștiat zvonuri. Sunt cazuri când presa care se îndestulează ”rozând pita lui Vodă”, așa cum ne spunea publicistul Mihai Eminescu într-un text prin anul 1882, devine excesiv de partinică, apărând și promovând interesele unui partid.
Dar să vedem ce soluții ne sugerează Alvin Toffler și Heidi Toffler (cartea ”Avuția în mișcare”, Editura ANTET, București, 2006) pentru filtrarea adevărului. În Capitolul 19 intitulat ”Filtrarea adevărului” autorul ne propune șase criterii rivale care, în funcție de situație, ne ajută să distingem adevărul de minciună.
Primul criteriu abordat este cel al ”consensului” care ne spune că uneori numim ceva adevărat datorită consensului. Nu este suficient ca dacă o problemă este interpretată de toată lumea într-un anumit fel, aceasta să fie adevărată. În cazul în care o promisiune electorală este însușită de majoritate, nu înseamnă că aceasta este adevărată. Dacă nu se confirmă nu-i nicio problemă, ne spun autorii: ”Dacă se dovedește greșit, nu e nicio rușine. La urma urmelor, toți ceilalți credeau același lucru – chiar și cei mai isteți” (p.115).
Al doilea criteriu este ”coerența” care pleacă de la presupunerea că, ”dacă un fapt se potrivește cu altele, considerate adevărate, atunci primul trebuie să fie adevărat”. Să presupunem că se promite în campania electorală construirea unui spital, această promisiune trebuie să corespundă cu alocarea sumelor de bani (bugetarea). Aruncând o privire pe buget constatăm că nu există această coerență, deci este clar că ne confruntăm cu o minciună sfruntată.
Al treilea criteriu este cel al ”rezistenței” – cât rezistă ”testului timpului” adevărul. Promisiunile electorale sunt ”demascate” de testul timpului, nu s-au majorat pensiile cu 40%, nu s-au construit nici spitalele regionale, nu s-au construit nici autostrăzile conform promisiunilor. La scurt timp după campanie adevărul a învins. ”Minciuna are picioare scurte”, spune un proverb din înțelepciunea populară românească.
Criteriul numărul patru, ”autoritatea”, se referă la faptul că ”în viața de zi cu zi, o mare parte a ”adevărului” acceptat se bazează pe autoritate – laică sau divină”. În cazul analizat în acest text ”autoritatea” (ghilimele obligatorii) este reprezentată de candidatul în alegeri. Acesta poate fi un politician versat, un fel de Pinocchio, care ani la rând și-a construit cariera prin manipularea electoratului cu promisiuni, care mai de care mai aberante.
Al cincilea criteriu este reprezentat de ”revelație”, ”pentru unii, adevărul este bazat pe ceea ce se presupune a fi revelație mistică” (p.117). Au fost destui politicieni care în campanie au apărut alături de prelați cu scopul de a beneficia de transferul de încredere și autoritate de la aceștia. Nu puțini au fost cei care și-au pictat imaginea prin lăcașe de cult, urmărind dobândirea unei imagini de credincioși.
Ultimul criteriu – ”știința” – ”este diferit de toate celelalte criterii de testare a adevărului. Știința este singura care depinde intrinsec de testarea riguroasă” (p.118) Trebuie analizat dacă promisiunile fac față testului științific. Dacă se promite o majorare de pensii de 40% trebuie văzută aceasta prin prisma științelor economice, dacă așa ceva este posibil.
Autorii ne atenționează că ”multe companii, partide politice, mișcări religioase, guverne sau alte grupuri încearcă să ne manipuleze, punând în evidență unul sau altul dintre filtrele adevărului”.
Dar până la urmă alegătorul este judecătorul suprem, el este decidentul care pune ștampila de vot în dreptul alesului care îi inspiră încredere. Alegerea o face selectând din acea vraiște de promisiuni pe cele care se potrivesc cel mai bine cu propriile dorințe.
