Atunci când o persoană își cumpără apartament și o apucă regretul a doua zi se spune că este cuprinsă de disonanță cognitivă. A făcut bine sau a făcut rău? Și ce face în acest caz? Încearcă să se consoleze cu faptul că a făcut o alegere bună. Dar simultan este bântuită de gândurile care îi spun că a făcut ceva rău. Sau e posibil să fie sunată de cei de la firma de unde a cumpărat apartamentul și să-o felicite pentru noua sa achiziție, ei bănuind că e posibil să fie cuprinsă de regrete. Persoana respectivă se confruntă cu propria sa lipsă de coerență în legătură cu decizia de a-și cumpăra apartament.
Cu aceeași problemă se confruntă și politicienii când sunt puși în situația de a lua o decizie importantă. O amână până nu mai este necesară sau inventează narațiuni de disculpare sau fandează cu pachete de scuze pentru a reduce disonanța cognitivă. Dar în cazul lor mai intervine ceva: teama de votul pedepsitor, teama de a deconta electoral.
Disonanța cognitivă se instalează în cazurile când o persoană face ceva ce nu ar vrea să facă. Este o stare de disconfort psihic, credințele noastre sunt incongruente cu comportamentul nostru. Atunci avem la dispoziție două variante: ori ne schimbăm radical credințele, ori ne modificăm comportamentul.
Profesorul Alejandro Magallares Sanjuan, în cartea ”Disonanța cognitivă”- arta autojustificării, afirmă: ”Cu toții ne justificăm deciziile pentru a reduce cât de mult disonanța pe care o simțim atunci când avem gânduri contradictorii despre o problemă”
Cea mai simplă metodă pentru a stopa disonanța cognitivă este negarea sau ignorarea problemei cu care te confrunți. Această metodă a fost folosită cu succes de actuala clasă politică în perioada post decembristă, în raport cu reformele de care are nevoie societatea. Asta deși în perioada campaniilor electorale au pozat ca mari reformiști.
Persoanele afectate de disonanța cognitivă trebuie să apeleze la o echilibristică mentală pentru a-și depăși starea de disconfort. Oare politicienii noștri chiar au această stare de disconfort? Politicienii își vor modifica credințele – nu sunt necesare reformele – pentru a corespunde comportamentului lor – nu am făcut și nu vom face reforme. Și toate acestea se întâmplă pentru a atenua disonanța cognitivă.
Disonanța cognitivă a fost cea care nu a permis politicienilor să dea ”play” reformelor. Aceasta a generat și o stare de anxietate decizională clasei politice, teama de a face ceva care poate fi decontat electoral. Decât să facă ceva (reforme), apoi să regrete, mai bine ignoră problema (reforma) care trebuie rezolvată sau o minimalizează. Sau o neagă în totalitate.
Un caz recent care revelează instalarea disonanței cognitive este cel al necesității unei reforme administrativ-teritoriale solicitate de mediul de afaceri. Deși este recunoscut faptul că avem o administrație publică lăbărțată, cu comune sub 1000 de locuitori, cu prea multe județe, nimeni nu îndrăznește să facă ceva. Este o nerozie administrativă să plătești administrații care nu aduc nicio valoare adăugată comunității. Fiecare unitate administrativă a devenit un hub de păstrare a sinecurilor. Da, persoane plătite bine prestează o muncă inexistentă în unități administrative transformate în teritorii unde funcționează poteci de aranjamente și fabrici de coterii. E nevoie de un audit al întregii administrații care va evidenția faptul că sunt primării inutile, județe prea multe, adevărate fortărețe de prăduire a banului public, unde bugetarul absolut face ce vrea. Propunerea mediului de afaceri constă în reducerea numărului de județe la 15. Pentru aceasta e nevoie de injecții de voință și curaj. Se construiesc tot felul de narațiuni care neagă existența acestei probleme de teama adulterului electoral. Nu e momentul potrivit – este cel mai invocat argument pentru a amâna această regândire administrativă. Deși este prezentat ca argument de succes, reforma administrativ-teritorială din Polonia, unde 48 de voievodate s-au transformat în 13 regiuni, politicienii noștri sunt insensibili la această fereastră de oportunitate. Disonanța cognitivă – teama de a face o alegere greșită – a șuntat orice inițiativă care ar putea destabiliza mușuroiul administrativ.
Poate cel mai actual caz în care decidenții se situează în preajma disonanței cognitive este cel al implementării PNRR, unde s-a trecut la minimalizarea acestuia. Dacă la început PNRR era conceput ca trăgaciul care moderniza statul, care aducea marea resetare, acum, când trebuie făcute reformele, acesta este ignorat. PNRR prevede 507 jaloane și ținte legate de reformele și investițiile asumate. Se afirmă că se pierd niște bani, nu mulți (asta ca o consolare), în contul reformelor întârziate. Cu bună știință guvernanții ignoră faptul că PNRR nu însemnă numai bani, ci este vorba de depanarea statului și aducerea lui pe calea cea bună. Imediat după aprobarea sumelor în cadrul PNRR, au fost voci care și-au exprimat nemulțumirea față de nivelul acestora, se puteau obține mai mulți bani, susțineau acele voci.. Acum, din cauza neîndeplinirii reformelor, nu-i putem accesa nici măcar pe aceștia. Deci PNRR-ul nu este o sursă sigură de bani, trebuie făcute reforme structurale pentru a primi banii. Să nu confundăm, totuși, PNRR cu PNDL din punct de vedere al condiționării finanțării.
După aceste tipare, ale ignorării, negării și minimalizării problemelor au fost anulate toate reformele care ar fi putut moderniza România. Aici mă refer și la reforma sistemului parlamentar cu 300 de aleși și la reforma administrației publice care ține țara în marșarier (și Kafka ar lua lecții de la noi), cu scoaterea ”limitatoarelor de viteză” și a persoanelor radioactive din aparatul de stat.
Un lucru este cert: niciun politician nu-și riscă propria carieră politică pentru a face ceva folositor pentru societate și, din această cauză, disonanța cognitivă îi este un partener de nădejde. Conceptul de reformă a devenit traumatizant pentru decidenți, care au devenit un fel de Grinch al reformelor.
Pentru a construi un aparat justificativ benefic pentru luarea deciziilor, care să-i protejeze pe politicieni de disonanță, se poate apela la metoda ”Contabilității emoționale” a lui Charles Darwin, care a fost pus în situația de a decide dacă este bine să se căsătorească sau nu. A împărțit o foaie în două și a completat cu argumente o jumătate de pagină ”Să mă însor” și cealaltă jumătate ”Să nu mă însor”. Politicienii pot împărți foaia în două și să completeze în jumătate de foaie ”Să fac reforme” și în cealaltă jumătate ”Să nu fac reforme”, aducând argumente pentru fiecare opțiune.
Și metoda ”Algebrei morale” a lui Benjamin Franklin poate fi folosită în luarea deciziilor. Se procedează asemănător – se împarte pagina în două (să fac reforme, să nu fac reforme), cu precizarea că fiecare argument primește un coeficient de greutate în funcție de importanța care i se dă. În cazul în care există coeficienți egali în ambele părți, aceștia vor fi eliminați. Argumentul care va supraviețui va fi cel care va da un indiciu despre ce decizie trebuie luată. (Ambele metode sunt tratate în cartea lui Steven Jonson, ”Vizionar – Cum luăm deciziile care contează cel mai mult”, Editura Publica, București- 2019).
