Dincolo de amploarea tragediei, una dintre cele mai mari probleme a fost lipsa informației. În România acelor zile, oamenii și-au continuat rutina fără să știe ce pericol plutea în aer. Copiii se jucau afară, piețele funcționau normal, iar alimente precum laptele sau legumele erau consumate fără avertismente clare. Nu exista panică, însă asta se datora în mare parte faptului că populația nu fusese informată corect.

Autoritățile comuniste cunoșteau creșterea nivelului de radiații, însă regimul controlat de Nicolae Ceaușescu a preferat să limiteze informațiile transmise publicului. În locul transparenței, a fost aleasă tăcerea, într-un moment în care măsurile rapide și clare ar fi putut reduce expunerea populației.

Când au apărut primele reacții oficiale, multe dintre ele au venit tardiv. Au fost făcute verificări și distribuite pastile de iod, însă recomandările nu au fost suficient de clare, iar numeroși oameni nu au înțeles pe deplin gravitatea situației sau importanța măsurilor de protecție.

Și presa vremii a tratat subiectul cu rezerve, într-un climat în care evitarea panicii a fost considerată mai importantă decât informarea completă. Rezultatul a fost, însă, o confuzie generală și o lipsă de încredere care avea să persiste mult timp.

Privind în urmă, mulți se întreabă cât de diferit ar fi fost dacă populația ar fi fost avertizată la timp, cu mesaje simple și clare despre riscuri și măsurile necesare pentru protejarea sănătății.

Pentru România, Cernobîl nu a însemnat doar efectele unui accident nuclear de proporții, ci și o dovadă dureroasă a distanței dintre stat și cetățean într-o perioadă dominată de control și opacitate. Radiațiile s-au dispersat în timp, însă neîncrederea lăsată în urmă de acele zile a rămas adânc întipărită în memoria colectivă.