În Balcani, nimic nu e mai comod decât să-ți reduci adversarul la o formulă simplă, de preferință animalieră. „Haita” e favorită. Sună amenințător, sugerează un pericol iminent și te absolvă de obligația de a mai asculta argumente.

Cei care primesc această etichetă nu sunt, de regulă, niște sălbatici cu colți înroșiți, ci un grup de cetățeni preocupați de soarta locului în care trăiesc. Dar, cum în logica noastră balcanică orice formă de solidaritate care nu e sub controlul „centrelor de comandă” devine suspectă, se trece rapid la stigmatizare.

Recent, un grup de consilieri locali, „vinovați” de refuzul de a vota proiecte imobiliare discutabile, a fost trecut pe lista „faunei periculoase” de presa de casă a navetistului dintre Eforie și primărie. Procedura e clasică: nu contează argumentele, contează narațiunea. Și narațiunea cere un pericol clar identificat, ușor de arătat cu degetul.

Eficiența procedeului e remarcabilă: nu mai discutăm motive, nu mai cercetăm fapte. „Haita” trebuie evitată, marginalizată, dacă se poate chiar izgonită în afara cetății. Astfel, liniștea se reinstaurează, iar cei de la butoane pot continua nestingheriți.

Mecanismul este vechi. Îl găsești în cronicile medievale, în romanul realist, în şedințele de partid și, mai nou, pe rețelele sociale. Funcționează pe baza unui reflex adânc înrădăcinat: ne e mai ușor să ne fie frică de „ceilalți” decât să ne înfruntăm propriile neputințe.

Și poate că adevărata întrebare nu e cine face parte din „haită”, ci cine scrie manualul. Căci, în Balcani, nu cei care urlă sunt de temut, ci cei care, din umbră, decid încotro să se îndrepte tot cârdul.