Imaginați-vă o mamă care își vede copilul de doi ani și cinci luni zvârcolindu-se de durere. O durere animalică, de corp mic care se rupe pe dinăuntru. Îl ține în brațe. Îl vede cum se zgârie pe abdomen, cum varsă, cum respiră greu. Îi simte dinții înfipți în mână, pentru că durerea e insuportabilă. Și îl duce la spital. La urgență. Acolo unde sistemul promite că începe salvarea.
Acolo începe, de fapt, coșmarul. Mama stă pe un hol, în timp ce copilul ei moare cu ceasul în mână. Minutele trec. Orele trec. Nimeni nu se grăbește cu adevărat. Se presupune. Se așteaptă. Se discută. Se completează hârtii. I se dau documente de semnat, în timp ce copilul se stinge sub ochii ei. I se spune, cu zâmbet, că „astăzi este o zi foarte importantă pentru copilul dumneavoastră”. O propoziție sinistră, spusă de un om care, după program, va merge acasă.
Copilul intră în operație târziu. Mult prea târziu. Supraviețuiește bisturiului, dar nu supraviețuiește nepăsării de după. Creierul copilului nu e o prioritate. Neurochirurgul nu apare. CT-ul nu se face. Zilele trec. Septicemia își face de cap. Edemul cerebral crește. Creierul moare încet, tăcut, fără ca cineva să fie obligat să observe.
Mama întreabă. Insistă. Cere explicații. Primește aroganță. Primește tăcere. Primește replici care nu ar trebui rostite nici într-un abator:
„Ce vreți să vă spunem? Că o să fie bine?”
Noaptea, nu e niciun medic. Doar asistente. Unele obosite, altele indiferente. Medicul de gardă e la distanță. Pe WhatsApp. Un copil de doi ani devine o notificare. O doză se oprește. Alta se pornește. Nimeni nu verifică tensiunea. Nimeni nu răspunde cu adevărat.
Când mama cere transferul, sistemul ridică din umeri. Descurcați-vă. Găsiți singuri. Statul român, care știe să pună popriri, să emită decizii și să vorbească despre demnitate națională, nu știe să mute un copil muribund la timp.
Când ajung la București, adevărul cade ca o sentință: creierul este distrus. Fluxul cerebral este oprit. Moarte cerebrală. Ireversibil. Copilul nu mai este acolo. Corpul încă respiră, dar Denis nu mai există.
Și mama? Mama este condamnată pe viață. La întrebări fără răspuns. La vinovății imaginare. La imaginea copilului ei legat de aparate. La gândul obsesiv că, dacă cineva, oricine, și-ar fi făcut meseria la timp, copilul ei ar fi trăit. Statul român, în schimb, este liniștit. Are proceduri. Are weekend. Are concedii. Are replici cinice: „Am avut și noi libere, doamnă!”
Nu este o tragedie izolată. Este un sistem care funcționează exact așa cum a fost lăsat să funcționeze. Un sistem în care nimeni nu răspunde, nimeni nu plătește, nimeni nu cade. Cad doar copiii. Și mamele lor. Denis Gabriel nu a murit din cauza unei boli rare. A murit din cauza nesimțirii instituționalizate.
Iar dacă, după această moarte, nu se întâmplă nimic, să fim cinstiți până la capăt: trăim într-o țară în care statul nu doar că e incapabil să salveze copiii, dar este perfect capabil să-i lase să moară, apoi să se spele pe mâini.
Mama lui Denis nu va mai fi niciodată aceeași. Statul român, dacă nu e obligat să se lepede de tâmpiții cu diplomă, va rămâne exact la fel. Și asta este cea mai cumplită parte.
