Există, în folclorul nostru, o vorbă care, deși pare spusă în treacăt, conține o înțelepciune de-o gravitate teribilă: „Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic.”
Nu de cel leneș, nu de cel ticălos, nu de cel obraznic. Nu. De cel harnic și prost.
Prostul harnic e un soi de apocalipsă lentă. Nu vine cu tunete și trâmbițe. Vine cu o agendă zilnică bine stabilită, cu „implicare activă”, cu un pix funcțional și cu o energie imposibil de explicat.
El nu vrea să facă rău. Vrea să facă bine. Cu orice preț.
Problema este că nu știe ce face. Dar face. Și face cu determinare, cu inițiativă, cu un sentiment de misiune aproape mesianic.
Nu doar că vrea să ajute – vrea să reformeze, să restructureze, să regândească. De obicei, fără să consulte pe nimeni. Pentru că, în fond, „știe el mai bine.”
Îl întâlnești peste tot.
În primării, unde aprobă proiecte de infrastructură care se termină în capătul greșit al străzii.
În școli, unde stabilește norme, proceduri și directive care sufocă orice urmă de educație reală.
În spitale, unde aplică „regulamentul” cu o fidelitate care frizează cruzimea.
Nu pentru că e rău. Ci pentru că, în lipsa rațiunii, prostia aplicată cu zel poate deveni mortală.
Ajungi în fața lui și începi să explici, să argumentezi, să aduci documente, logică, evidență. Nu contează. Vei primi răspunsuri standard, bine calibrate pe tonul unei politeți impenetrabile:
„Așa se face.” „Așa ni s-a spus.” „Nu avem voie.”
Toate rostuind o concluzie înspăimântătoare: nu ai cu cine.
Există, în rândul acestor entități active, o mistuire interioară: trebuie să muncească. Să se vadă că lucrează. Să existe rapoarte, fișe, grafice, planuri de acțiune.
Conținutul e mai puțin important. Importantă e forma: să existe un „dosar”.
Nu contează dacă e gol de sens. E plin de muncă.
Ceea ce-l face de-a dreptul periculos este convingerea că este de folos. Că e util. Că „fără el s-ar alege praful.”
Nu are îndoieli, nu se clatină, nu pune sub semnul întrebării nimic. Are certitudini.
Iar cine are certitudini, fără să aibă instrumentele reflecției, devine un automat al catastrofei.
Într-o societate deja împovărată de incompetență, corupție și impostură, prostul harnic vine ca un exces de zel absurd, o formă de „entuziasm civic” fără discernământ, o conștiință autoconvinsă că orice greșeală e, de fapt, o reformă neînțeleasă.
România, să recunoaștem, suferă nu doar din lipsa elitelor, ci și din abundența acestor zeloși ai confuziei.
Ne-am obișnuit să spunem că „merge și-așa”, dar uităm că, de cele mai multe ori, „merge și-așa”-ul vine exact din deciziile acestora:
din semnătura acelui funcționar care n-a citit nimic, dar a semnat;
din ordinul acelui director care n-a înțeles nimic, dar a emis.
Asemenea indivizi nu simt rușine. Nu pot fi ironizați. Nu pot fi demascați.
Ei nu încalcă legea. O aplică. Cu sfințenie.
Ce le lipsește e tocmai spiritul legii. Sensul. Măsura.
Și-atunci, nu ne rămâne decât această formă discretă de exorcizare populară: „Să te ferească Dumnezeu.”
O frază scurtă, dar care ascunde în ea tot disprețul blând al omului care a văzut prea multe.
Prostul harnic nu e doar un personaj de comedie administrativă. Este un destin.
Uneori al nostru, alteori al altora.
Întotdeauna tragic.
