De ce a am scris acest articol ? Din dorința de a aduce într-un site, dintr-un oraș legat de Dunăre, prin Canalul Dunăre-Marea Neagră, o viziune geopolitică despre acest fluviu, a ziaristului, istoricului, politologului, sociologului și pamfletarului Pamfil Șeicaru. Evident, una din cele cinci mări la care se referă autorul cărții este Marea Neagră.
Pamfil Șeicaru, controversatul ziarist, cunoscut mai mult după celebra zicere “șantajul și etajul”, cu ajutorul căreia a construit ”Palatul ziarelor” de pe strada Brezoianu din București.
Puțină lume știe despre această mare personalitate a ziaristicii autohtone faptul că a fost decorat cu “Ordinul Mihai Viteazul” de către regele Ferdinand, că a făcut parte din “generația centaurilor”, a făuritorilor “Marii Uniri” de la 1918.
Părăsește România, ca azilant, pe 10 august 1944, ajutat de Mihai Antonescu, stabilindu-se în Spania și Republica Federală Germania, dar nu renunță niciodată la cetățenia română. A decedat în anul 1980, la Dachau, o localitate lângă Munchen, fără a mai pune niciodată piciorul pe pământul strămoșesc.
Iată ce scrie lui Radu Valentin, în anul 1975, referitor la acestă carte :”Dunărea, devenită fluviu la cinci mari se varsă în Marea Neagra. De ce a scris Șeicaru această broșură? Nu vedeau problema. Ignorau gurile Dunării” (p.10). Prezenta lucrare nu poate fi studiată în afara concepției, pe care autorul o vehiculează, referitoare la evenimentele care au contorsinat Europa postbelică(las cititorului carții plăcerea de a identifica cele cinci mări).
În prefață, Aureliu Goci arată faptul că, la apriție, în anul 1975, cartea nu avut niciun ecou, dar nici ulterior. Nimeni nu a fost interesat să promoveze acest text excepțional, al destinului românesc, dunărean.
Autorul afirma că dintre toate magistralele fluviale europene există doar două, Dunărea și Rhein, care pe lângă rolul de căi navigabile, pot fi renumite și linii politice.
Această conceptualizare de “linii politice” nu este de dată recentă, ci își are originea încă din timpul existenței imperiului roman.
Esența acestei cărți este dată de prezentarea problemei dunărene, a semnificației acesteia de-a lungul istoriei. “Pentru România este o problema de existență prezența sa europenă la Dunăre”, subliniază Șeicaru.
În debutul cărții face o succintă istorie a Dunării. ”Tratatul de la Paris”, din 1856, a asigurat internaționalizarea Dunării, ceea ce a implicat libertatea de circulație a vaselor de mărfuri. Internaționalizarea Dunării, de la Ulm până la Marea Neagră, după primul război mondial, a fost decisă prin Acordurile de la Versaille (1919) și Tratatul de la Barcelona, semnat în aprilie 1921. În anul 1940 Germania a dizolvat Comisia EuropeanĂ a Dunării la care aderase Marea Britanie, Italia, Franța și România, înființând ulterior ”Comisia Unită a Dunării”. Uniunea Sovietică a solicitat în cadrul Conferinței de la Yalta dobândirea supremației în zona central europeana, în ceea ce privește controlul navigației pe Dunăre.
În cuprinsul cărții face referiri la înțelesul pe care-l dădea Leonid Brejnev teritoriului de la Dunăre-devenit acum fluviu la cinci mări- aflat la vărsarea lui în Marea Neagră. Este ușor de bănuit faptul că acest teritoriu, nu este altul decât Dobrogea.
Aduce în atenție contextual în care s-a înființat Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galați, cu scopul de a aduce brațul Sulina sub protecția unei autorități internaționale, cu scopul vădit de a bloca încercările hegemonice ale Rusiei. Marile puteri europene Anglia, Franța, Germania, Austro-Ungaria erau conștienete de pericolul pe care-l reprezenta Rusia pentru o navigație liberă pe Dunăre. Rusia a ajuns în anul 1812 pe malul celei mai mari căi navigabile central europene prin acapararea Basarabiei, iar Chilia aflată în sudul Basarabiei a fost stabilită ca graniță cu Dobrogea
În anul 1856 Rusia a fost nevoită să cedeze sudul Bsarabiei, implicit și malul Dunării. La Congresul de la Berlin, din anul 1878, Rusia revendica, din nou, sudul Basarabiei și partea de Dunăre. În 1918 Basarabia revine la patria mamă, România, dar pentru puțin timp, deoarece, în anul 1939, prin ”Tratatul Molotov-Ribbentrop” este anexată la Uniunea Sovietică. Lucrarea nu abunda într-o cronologie de evenimente legate de navigația pe Dunăre, ci chiar ne construiește contextul istoric, creându-ne impresia că suntem contemporani cu acele evenimente.
Amintește de pericolul pe care l-a reprezentat lucrarea profesorului Emil Boresovici Valev, apărută în ziarul “Vestnik moskovoskovo Universitetea” , numărul 2 din 1964, cu titlul “Probleme ale dezvoltarii economice în regiunea dunăreană România, Bulgaria și URSS. Este deosebit de intransigent când afirmă că acest plan arată foarte clar cu ce fel de funie trebuie să se spânzure România în numele dragostei frățești.
Cartea este deosebit de captivantă datorită informațiilor necunoscute publicului larg, iar felul în care sunt prezentate îți dă impresia de contemporaneitate cu acestea. Prin forța acestora autorul relanseaza textul, făcându-l pe cititor să devina din ce în ce mai captivat de text. Are darul să plimbe pe cititor prin cabinetele conducătorilor de state interesate de Dunare. Îi plac, îndeosebi, escalele la Moscova , arătând rolul malefic al acesteia în problema dunăreană. Și prin această lucrare ne arată că este un ziarist deosebit de pasionat de istorie și, îndeosebi, de ascunzișurile ei.Face conexiuni uimitoare între evenimentele care au marcat odiseea Dunării.
Cartea este o veritabilă lecție de istorie a Dunării, pigmentată cu o abundența de informații, multe provenind din culisele istoriei, provocând-ul pe cititor la o lectură palpitantă.
“Dunărea este o cale navigabilă de mare interes pentru toată Europa Centrală, nu numai pentru România”…“Odată cu construcția canalului Dunăre-Main-Rhein și a canalului dintre Rhein și Rhone, Dunărea a devenit nu numai o cale navigabilă central europeana ci și vest- europeană” – concluzionează autorul carții.
