„Aș lua taxe de la tine, ca să-mi fie mie bine” pare a fi hitul verii, în condițiile în care nimeni nu vrea să deranjeze mușuroiul bugetar, pentru a reduce cheltuielile statului. Dar nu e nicio noutate, toate guvernele au fost culante cu administrația publică, în perioada postdecembristă. Și acest guvern, ca toate celelalte, refuză să treacă Rubiconul retructurării.
Acest text era gata de mai multe zile, dar am întârziat, și bine am făcut, cu trimiterea lui către site. Puteam să iau premiul pentru naivitate, crezând că politicienii chiar vor să reducă cheltuielile publice. Dar măsurile care s-au luat în Camera Deputaților, cu privire la majorările de salarii în administrația publică scot în evidență lipsa totală de interes pentru finanțele țării. Motivația dată de un distins parlamentar sună comic, pentru a nu se mai pleca din sistem, deși este știut faptul că niciun câine nu pleacă de la măcelărie.
Aceste rânduri vor să aducă în atenție faptul că într-un context de criză – războiul la ușa noastră, inflație “double digit”, criza energetică -, guvernanții continuă să nu recunoască că “împăratul este gol”.
Este bine că actualul guvern aruncă colaci de salvare unor categorii defavorizate, dar dacă mărește taxarea riscă să-și înece proprii salvamari. Guvernanții nu trebuie să uite de responasabilitatea pe care o au față de proprii contributori pe care nu trebuie să-i înece.
Recentele măsuri anunțate de guvernanți pentru protecția unor categorii defavorizate, cu care s-au împopoțonat pe la televiziuni sau au bătut în tastatură pe Facebook, vin la pachet cu escaladarea privilegiilor în sectorul bugetar, ca și cum nu s-ar întâmpla nimic grav la nivel național, regional sau mondial. Prin amplificarea privilegiilor în sectorul administrației publice, guvernul s-a scufundat într-o aberație economică majoră și a demoralizat piața muncii. Ei, de fapt, au preferat să nu se pună rău cu acest sector, care este un mare bazin electoral, sacrificând bugetul de stat, pe care l-au luat ostatic. Au preferat să se mențină în zona de confort decizional, să nu deranjeze pe nimeni, iar timpul să treacă doar în favoarea lor. Desi presa a sancționat dur lufturile guvernului, acesta a rămas consecvent deciziilor (aberante) luate. Guvernanții ar fi trebuit să dea dovadă de înțelepciune fiscală și să ia măsurile care trebuie în perioada de criză.
Și, din nou, sectorul privat se simte trădat și trimis pe bancheta din spate a mașinii, în timp ce “piloții orbi” continuă să conducă dezmățul bugetar, menținând, bine mersi, administrația publică la SPA. Bugetarismul trebuie privit, în România, ca o supremație, ca un excepționalism. Mărirea salariilor în mediul bugetar trebuia făcută numai prin restrângere de personal. Or s-a făcut exact pe dos, s-au mărit și salariile, s-au făcut și angajari la foc automat. Firmele private nu pot mări salariile din pix (fără a-și periclita afacerea), întrucât nu au la dispoziție bugetul de stat și nici nu pot da ordonanțe de urgență. Din această cauză ele nu pot ține pasul cu darnicul stat.
Programul de protecție a cetățenilor aflați în dificultate nu poate fi operațional la infinit. Probabil va trebui să fie rostogolit încă o dată, poate de două ori, căci nu știe nimeni ce va fi peste câteva luni.
O restructurare a sectorului bugetar și creșterea investițiilor statului în calitatea sa de cel mai mare agent economic ar fi generat mai multe locuri de muncă și fonduri suplimentare necesare protecției cetățenilor afectați de criză. Mărețele organigrame sunt intrate în categoria TBTF (too big to fail), astfel încât nimic nu se mai poate întâmpla. Păi restructurarea sectorului de stat este, de fapt, un barometru al fricii de consecințe în plan electoral. Dar guvernanții au preferat să mai facă o improvizație, amânând iarăși reformele. Nouriel Roubini, laureat Nobel în economie, spunea că este păcat să irosești o criză fără a face reforme. La noi este exact invers. Premierul a amânat restructurarea aparatului de stat motivând că în criză are nevoie de o administrație stabilă.
Lordul Keynes ne face semn printre rânduri și ne spune că este binevenită intervenția statului în economie, dar nu știe că resursele noastre sunt minime, întrucât lipsa reformelor a secătuit bugetul.
Reducerea cheltuielilor publice cu bunuri și servicii cu 10%, pentru a se asigura fonduri pentru programul ”Sprijin pentru România” pare mai mult de domeniul fantasticului, atât timp cât spațiul fiscal este, după unii analiști, maximum de 2%. Probabil prin ministere este o hlizeală continuă în legătură cu acest subiect. Guvernul trebuie să facă corecții drastice ale cheltuielilor pentru a asigura fonduri suficiente pentru acest program.
Ministrul finanțelor, Adrian Câciu, a declarat, de curând, că în 2021 s-au făcut 30.000 de angajări la stat (și merită să-l credem). Da, 30.000 de posturi, ați citit bine. Iar angajările continuă, spune ministrul, dar cu o viteza mai redusă, circa 1000 angajări pe lună. Aceste angajări s-au făcut, fie prin extinderea monstruoaselor organigrame, fie prin înființarea de noi structuri, având la bază motivări foileton. Ar fi bine dacă fiecare proaspăt angajat în sectorul de stat (chiar si cei mai vechi) și-ar autoadresa întrebările: “Eu ce caut aici?” ,”În ce constă livrabilul meu ?“ . Statul-saltea, statul-somieră a dovedit că încă mai poate primi noi musafiri.
Amânarea interzicerii angajărilor în sectorul bugetar, zis si bere gratis, până la 1 iulie, înseamnă, mai pe șleau, o invitație la dezmăț pe banii statului. Fiecare structură este posibil să mai înființeze un snop de posturi până la 1 iulie, la care să se repeadă precum corbii cei care au trecut castingul organizat de partide. Înrolările în armata bugetarilor vor continua . Mirosul funcțiilor va paraliza și mai mult letargica administrație. Shogunatul asupra bugetului de stat va atinge noi culmi. Interpretând măsurile care s-au luat până acum e posibil ca guvernanții să aplice filozofia lui Draghi ”Whatever it takes” (orice este nevoie), pentru a salva de la restructurare imensul aparat bugetar.
Va fi nevoie de o viziune hristică asupra bugetului, de un Isus al bugetului care să-l multiplice, precum a procedat Mântuitorul cu peștii.
Un sac gol se menține greu în picioare, afirma Benjamin Franklin. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaștem că bugetul este dus pe copcă.
Împrumutăm bani cu nemiluita, 1000 de euro pe secundă, doar pentru a menține sectorul de stat virgin în fața crizei, ca și cum nu va trebui să-i returnăm niciodată. Banii împrumutați nu se duc în investiții, ci doar în consum. Dacă se duceau și în investiții ar fi creat resurse pentru returnarea împrumuturilor. Este nevoie de schimbări majore în administrație, astfel încât finanțele țării să fie puse pe o traiectorie sustenabilă.
Deja s-a ajuns la un nivel al datoriei publice de peste 50% (mai avem până la 60%, cât prevede tratatul de la Maastricht) din PIB. Unii politicieni afirmă că nu-i nicio problemă, sunt țări care au un nivel de îndatorare peste al României: Italia, Franța, Japonia. Dar ei omit un lucru foarte important: țările respective joacă în altă ligă.
De ceva timp, se vorbește de apariția unui nou tip de gândire economică: economia crizelor. Poate ar fi bine dacă și guvernanții nostri ar aprofunda acest nou tip de gândire economică, prin studiu consecvent, nu prin pășunat pe internet.
În condițiile în care guvernul a devenit dansator pe sârmă din punct de vedere bugetar, orice amânare a restructurări administrației publice (cel mai mare consumator al încasărilor statului) poate fi fatală.
Dar pentru aceasta trebuie mult curaj. Curaj, domnilor guvernanți !
Articol publicat inițial pe republica.ro
