Există o naivitate comodă, aproape reconfortantă, în a crede că IPS Teodosie vorbește prostii din neștiință. Nu. Asta ar fi chiar o scuză. Mult mai neliniștitor este că omul știe foarte bine ce face. Nu e rătăcit, e calculat. Nu e confuz, e oportun. Iar declarația despre „românii primii în Europa, din secolul al III-lea” nu e o gafă nefericită, ci o momeală aruncată cu grijă într-un iaz deja tulbure.
La „circul Bobotezei” din Constanța, spectacol devenit deja tradiție, cu apă sfințită, butoaie, boi cu tricolorul la coarne și ideologie la pachet, IPS Teodosie nu face teologie, ci politică de bazar. Bate cu bățul prin gard exact atât cât trebuie ca să latre câinii suveranismului, dar nu suficient de tare încât să poată fi tras la răspundere.
Mesajul e simplu, grosier și, tocmai de aceea, eficient: „Noi am fost primii. Europa ne datorează tot. UE e un accident, noi suntem eterni.” Exact discursul care unge pe sufletul celor convinși că România e o victimă cosmică, prea pură pentru lumea modernă și prea veche pentru regulile prezentului.
Imnul României lângă imnul Uniunii Europene nu e un gest de reconciliere, ci o șmecherie simbolică. „Vrem, nu vrem, suntem în UE”, spune IPS-ul, cu aerul cuiva care acceptă o rușine temporară. Aceasta este fraza-cheie: UE apare ca o obligație neplăcută, nu ca o alegere. Un compromis murdar, suportat de un popor „din secolul al III-lea”, superior prin vechime, dar constrâns de realitate.
Prostie? Nu. Este propagandă cu miros de tămâie.
IPS Teodosie joacă rolul mascăriciului util: spune enormități, provoacă scandal, mută fereastra discursului public și legitimează idei toxice fără să-și murdărească mâinile direct. El nu strigă „jos Europa”, se mulțumește să sugereze că Europa e ceva secundar, venit mult după „măreția noastră originară”. Suveraniștii înțeleg mesajul. Restul râd. Și exact aici începe problema.
Pentru că, în timp ce noi râdem de ridicol, el alimentează resentimentul. În timp ce noi ironizăm secolul al III-lea, el mai pune o cărămidă la mitologia auto-victimizării naționale. Nu e nebun. E cinic.
În fond, nu asistăm la o lecție de istorie, ci la un exercițiu de manipulare grosolană, ambalat cu grijă în sutană. Un spectacol în care adevărul e sacrificat, iar prostia e mimată cu talent, pentru un scop foarte clar: să mai încingă puțin focul celor care cred că România ar trebui să se întoarcă într-un trecut mitic, unde nu existau reguli, parteneri sau obligații, ci doar „noi” și restul lumii, care ne stătea în cale.
Nu, IPS Teodosie nu e un rătăcit. E un agitator cu veșminte bisericești. Și, din păcate, unul foarte conștient de efectele propriului circ.
