Constanța, prin Târgul de Crăciun, ne-a arătat lumii așa cum suntem: indolenți, ridicoli, lipsiți de simțul realității, acceptând, fără niciun dram de revoltă, să fim administrați de o adunătură de incompetenți de ani de zile. Este o performanță culturală în sine, o emblemă a pasivității noastre, o dovadă clară că putem trăi în mijlocul absurdului fără a clipi. Și totuși, această constatare nu e amară doar pentru că e adevărată, ci și pentru că ne privește direct în oglindă și ne cere să ne recunoaștem propria prostie.
Se spune că după ce treci podul de peste Dunăre și intri în județul Constanța, ai cam încurcat-o. Nu pentru că s-ar schimba relieful, ci pentru că se schimbă regulile logicii. Aici, la noi acasă, improvizația e lege; ridicolul e strategie; iar aroganța, combustibilul zilnic. Tot ceea ce știai despre firesc trebuie uitat. Aici, orice efort devine spectacol fără intenție, iar orice spectacol devine efort fără rezultat. Și, poate cel mai dureros, aici te lovește constant senzația că orașul tău drag parcă îți întoarce spatele, deși tu nu poți renunța la el.
Să începem cu ursuleții atârnați pe clădirile degradate din Piața Ovidiu. Imaginați-vă: ziduri sfărâmate, ferestre lăsate, fațade triste; și peste toate, niște ursuleți de pluș cu fundițe, spânzurați în numele veseliei. O încercare de a masca ruina cu naivitate infantilă. Organizatorul a recunoscut sincer: „Am vrut să acopăr clădirea… dar nu mi-a ieșit.”
Bineînțeles că nu i-a ieșit. Nici nu avea cum. Când încerci să acoperi decenii de nepăsare cu jucării de pluș, obții cel mult un decor absurd; iar constănțenii, împărțiți în două tabere, n-au văzut acolo bucurie. Unii au zis „macabru”, alții „grotesc”. Copiii s-au speriat. Adulții s-au enervat. Orașul, din nou, s-a făcut de râs singur, așa cum o face, de altfel, cu o perseverență demnă de o instituție culturală, nu de o administrație suspendată în improvizație. Și totuși, undeva în spatele indignării, e și o urmă de tristețe: tristețea de a vedea cum ne jucăm cu propriile ruine, ca niște oameni care-și ascund sărăcia în spatele unui zâmbet forțat.
Dar Constanța nu se dezminte niciodată; după un grotesc vizual, vine inevitabil un grotesc sonor. Și așa ajungem la episodul de cântat de la Târgul de Crăciun. O interpretare vocală contestată, ironizată, scoasă din context. O furtună online care, ce să vezi, s-a născut pe același fundal estetic al improvizației permanente. Și aici, în reacțiile oamenilor, s-a simțit ceva mai mult decât indignare; s-a simțit frustrarea adunată în ani, acea oboseală morală a comunității care nu mai suportă încă o umilință, încă o greșeală, încă un moment făcut „pe genunchi”.
Apoi a apărut explicația oficială: că momentul ar fi fost despre incluziune, un demers pentru persoane cu dizabilități, o „sărbătoare a curajului”.
Să fim serioși. În Constanța, includerea nu se face în tăcere, fără fanfară, cu respect și bun-simț. Aici, incluziunea a apărut brusc, după scandal, ca o umbrelă morală sub care să ne adăpostim de reacțiile publicului. Un fel de „am greșit, dar eram bine intenționați”. O dregere de busuioc cu parfum de comunicat oficial, un exercițiu clasic de cosmetizare morală care funcționează doar pentru cei dispuși să creadă orice, atâta timp cât sună stângaci-solemn. Iar cei care nu cred simt în plus o jenă adâncă, sentimentul acela amar că, din nou, încercăm să reparăm cu vorbe ceea ce trebuia gândit cu grijă de la început.
Și toate acestea, ursuleți spânzurați; momente muzicale neexplicate; justificări tardive, se întâmplă într-un oraș în care, în 1923, George Enescu a venit, a cântat, a găsit sala goală și n-a mai revenit niciodată. Aurelia Lăpușan ne-a spus povestea: 20 de constănțeni au venit; restul erau la Tănase. Un oraș care l-a ratat pe Enescu nu putea rata ocazia să se împiedice și de propriile decorațiuni de Crăciun. Și e imposibil să nu simți o durere surdă când realizezi că istoria se repetă în aceeași notă de nepăsare elegantă, ca și cum am fi condamnați să refuzăm, generație după generație, întâlnirea cu valoarea.
Și de parcă nu era suficient, avem și spectacolul suprem al neglijenței: reședința Reginei Maria din Mamaia, lăsată să cadă. Regina a construit România Mare; constănțenii moderni au construit o ruină. Asta nu mai e doar ironie; e o ofensă emoțională, un act de uitare brutală. Iar cel care iubește orașul simte rușinea aproape fizic.
Constanța este orașul contradicțiilor mari și al ambițiilor mici, orașul în care improvizația ține loc de strategie, iar pretextele țin loc de asumare. Orașul în care cultura e tratată cu suspiciune, iar kitschul, cu naturalețe. Și totuși, e greu să nu simți, sub această enervare, și o urmă de dor: dorul de un oraș care ar putea fi altfel, dacă ar vrea măcar o dată să fie la înălțimea propriei istorii.
Ursuleții spânzurați sunt imaginea perfectă a tot ceea ce ne scapă printre degete: o încercare de a face frumos, care iese urât. Iar explicația cu „incluziunea” este reflexul nostru clasic: când nu mai avem soluții, inventăm principii.
Constanța nu duce lipsă de potențial; doar de luciditatea de a nu ne mai minți singuri. Și, poate, de curajul de a nu-și mai întoarce privirea în altă parte atunci când adevărul, dur, inconfortabil și necesar, bate la ușă.
