Există mincinoși de ocazie și mincinoși de profesie. Cei dintâi mint ca să scape. Ceilalți mint pentru că nu știu altfel să trăiască. Pentru ei, minciuna e însăși respirația existenței publice.
Al nostru ales face parte din această a doua categorie: cea a artizanilor minciunii. Minte cu o eleganță stranie, cu o stăpânire de sine care te-ar putea păcăli, dacă n-ar fi tragică. Are aerul omului care crede sincer că realitatea e o convenție, iar adevărul o formă de slăbiciune morală.
Orice proiect a atins s-a stricat sub degetele lui administrative. Stadionul, de pildă. A fost demolat cu mare fast, cu mici, bere și festivism popular. O liturghie a imposturii. Un carnaval al distrugerii. În locul său a rămas o groapă monumentală, un crater al promisiunilor. Noul stadion? Desigur, se va face. Probabil la Paștele Cailor.
Bulevardele? Le-a făcut de parastas. Asfaltul a făcut burți și valuri, iar canalizările, când nu urlă sub roți, oftează sub ploaie ca niște rinichi bolnavi ai unui oraș otrăvit. Ideea de recepție pare o glumă teologică. Doar Dumnezeu ar putea semna așa ceva.
Strada Ștefan cel Mare, mândria autoproclamată a administrației, a început, dală cu dală, să se lase sub privirea indiferentă a „specialiștilor” de ocazie. O imagine aproape poetică. Granitul cedează ca o reverență în fața prostiei persistente. Gravitația nu mai e o lege fizică, ci o metaforă a incompetenței.
Școala nr. 7 e și ea o mostră de realism absurd. Tavanele plâng. Pereții transpiră. În vara acestui an, edilul spunea că lucrările vor fi gata odată cu începerea anului școlar. Pe 27 septembrie 2025, anunța cu bucurie că „de luni copiii vor reveni într-o școală reabilitată în totalitate!” Reabilitare, desigur, dacă reabilitarea înseamnă apă care picură din tavan, uși lipsă și igrasie pedagogică.
Și acestea, stadionul, școala nr. 7, bulevardele, sunt doar câteva dintre proiectele la care facem referire.
Minciuna lui e o strategie. E un sistem. O formă de viață. Omul e un prestidigitator al nimicului, un decorator al imposturii. Cu o politețe de gheață și un surâs satisfăcut, reușește performanța rară de a transforma eșecul în rutină morală.
Nu el și-a luat libertatea de a minți, ci noi i-am oferit-o, prin nepăsarea noastră. Civismul în Constanța e mort și neîngropat. Votul, atenția, memoria colectivă au dispărut, lăsând loc unui spectacol în care nimeni nu veghează.
Adevărul? Complicat. Realitatea? Incomodă. Minciuna, însă? Comodă, telegenică, perfect calibrată pentru un public absent, neatent la consecințe și nepăsător la dezastrul care se adună sub pașii săi.
Și astfel, Constanța se scufundă sub greutatea propriilor promisiuni și sub nepăsarea celor care ar fi trebuit să vegheze. Edilul zâmbește, sigur pe sine, convins că poate minți fără limite un oraș în care civismul a murit, iar copiii și nepoții sunt doar martori neputincioși ai imposturii și ai nimicului de calitate.
