Ultimele stiri

Don Quijote la Constanța

Domnul Florin Mitroi a decis să nu mai candideze. O știre banală, în fond, într-o țară unde intrările și ieșirile din politică se succed cu același ritm haotic ca schimbarea trenurilor într-o gară aglomerată. Și totuși, declarația lui are un aer de gravitate aparte. Nu pentru că ar fi o noutate absolută, ci pentru că vine de la cineva care, paradoxal, chiar părea să creadă în misiunea lui.

De douăzeci și unu de ani, Mitroi spune că face politică pentru oameni, nu pentru partide. Frumos enunț. Cam idealist, într-o lume în care partidele au devenit adevăratele agenții de resurse și cariere. Și, totuși, în mod neașteptat, domnul Mitroi pare să fi luat acest lucru în serios.

Să fie de vină obsesia lui? Spitalul Județean Constanța. O instituție grea, cu metehne vechi, în care domnul Mitroi și-a proiectat o luptă personală. Pentru el, nu e doar o chestiune de administrație. Cu ani în urmă, și-a pierdut soția acolo. Acea experiență nu l-a lăsat neatins. Când a ajuns la conducerea Consiliului Județean, a adus cu sine nu doar atribuțiile funcției, ci și memoria acelei traume. Reforma spitalului a devenit, pentru el, un fel de datorie morală, aproape un pariu cu trecutul.

Dar România nu e Grecia antică. La noi, tragediile nu nasc purificare sau înțelepciune, ci birocrație. Într-o lume ideală, Mitroi ar fi putut fi eroul unei piese dramatice: omul care, după o mare pierdere, își confruntă destinul și schimbă ordinea lucrurilor. În Constanța, însă, realitatea e mult mai grea: sistemul de sănătate funcționează după reguli și obiceiuri întărite de decenii, greu de schimbat sau clintit. Din acest punct de vedere, domnul Mitroi seamănă mai degrabă cu Don Quijote, care atacă morile de vânt cu o lance obosită.

Ce e interesant: el nu recunoaște că a eșuat. Și aici intervine psihologia subtilă a politicianului român. Să spui „am eșuat” e un lux pe care nu ni-l permitem. E un fel de moarte publică. Așa că Mitroi preferă varianta „nu am avut cu cine”. Mai onorabil, mai difuz, mai suportabil. Un fel de a spune: „nu eu am pierdut, ci lumea n-a fost pregătită pentru mine.”

Și aici ajungem la un paradox. Într-o vreme în care toți se agață de funcții ca de ultimul vagon al trenului, el spune „nu mai vreau nimic”. Refuză șefia PNL Constanța, îl sprijină (cel puțin declarativ) pe un lider „uzat” și își lasă loc pentru familie. Într-un mod straniu, această renunțare îl face să pară mai vertical decât toți ceilalți combatanți.

Morala? În Biblie, Ecleziastul ne avertizează: „Toate își au vremea lor.” Poate că domnul Mitroi a înțeles acest lucru. Și, în loc să își prelungească agonia politică, a ales să își asume, nu eșecul, ci dezamăgirea. Nu e același lucru, dar e ceva.

Iar noi, spectatorii acestei scene, rămânem cu imaginea unui politician care a intrat în arenă cu gândul de a învinge și a ieșit cu sentimentul că lumea din jur e de neînfrânt. Poate că asta e, în fond, definiția politicului românesc: un șir lung de Don Quijote care descoperă, prea târziu, că morile de vânt nu cad la vot.

Lasati un comentariu