Există momente în care realitatea politică a României pare să se desfășoare nu pe axa deciziei și responsabilității, ci pe cea a inerției și a intereselor bine închegate, invizibile pentru cetățean, dar de o simplitate aproape incredibilă și extrem de eficientă pentru cei care știu să se folosească de ea. Într-un astfel de moment, Ilie Bolojan a ales să își asume singur povara reformei și să încerce ceea ce alții au evitat timp de decenii: să taie, cu o mână calculată și totuși delicată, din aparatul administrativ local.
Nu este vorba doar despre cifre sau procente. Este vorba despre o Hidra clientelară, cu capetele ei multe, care se hrănește direct de la „țâțele statului”: fonduri publice, contracte atribuite discreționar, programe precum Saligny, care de ani de zile nu au fost decât instrumente de perpetuare a loialităților și privilegiilor. Această rețea nu există pentru cetățean, ci pentru sine însăși: nu pentru binele comun, ci pentru menținerea unei stări de confort și a unei imunități față de reguli și responsabilitate.
Iar dacă mai era nevoie de dovada că Hidra are încă apărători gălăgioși, senatorul Felix Stroe ne-a oferit-o astăzi. Într-o postare care miroase a manipulare securistică de la o poștă, el îl acuză pe Ilie Bolojan de „iresponsabilitate” și își construiește pledoaria pe cifre prezentate selectiv și interpretate în mod discutabil, cu un zel demn de vremurile în care scria note informative. Aceeași tehnică veche: realitatea e răstălmăcită, faptele sunt reduse la fragmente, iar cetățeanul este invitat să creadă că reforma ar fi un pericol și că stagnarea e „binele public”. Cu alte cuvinte, Stroe nu apără administrația, ci doar capul unei hidre.
Protestele care încep să se înșire în țară, magistrați, administrație, profesori și sindicate nu trebuie citite doar ca reacții la o guvernare incomodă. Ele sunt manifestarea vizibilă a rezistenței unei rețele care nu vrea să fie atinsă, care percepe orice reformă ca pe un atac direct la propria sa existență. În acest sens, Bolojan nu blochează țara: este țara însăși, cu inerția și corupția ei, care refuză să meargă mai departe fără voia celor care au creat sistemul.
Fiecare contract din Saligny, fiecare proiect local, fiecare leu direcționat greșit reprezintă un cap al unei hidre, care mușcă de banii publici fără rușine și fără frică de consecințe. Iar atunci când cineva încearcă să atingă aceste capete, ele se agită, se revoltă și creează impresia că atacul este la adresa țării însăși, când, de fapt, este doar apărarea propriei existențe privilegiate.
Bolojan, cu toate intențiile și cu întreaga claritate a diagnosticării sale, rămâne singur în fața unei structuri care a devenit mai mult decât o rețea: o stare de spirit a puterii, un mod de a funcționa care nu admite disidență sau moralitate. În această luptă, reformele sunt dureroase nu pentru că ar fi complexe, ci pentru că ating sensibilitatea Hidrei: capetele care sug, sistematic, resursele publice.
Și aici ajungem la paradoxul crunt: majoritatea dintre noi am votat pentru o reformă profundă a statului, pentru o resetare a logicii clientelare care sufocă România. Ne-am dorit responsabilitate, rigoare, o țară guvernată nu de rețele și privilegii, ci de lege și interes public.
Dar Hidra a reușit să ațâțe spiritele într-un asemenea hal, să resusciteze inerția și protecțiile, încât România se apropie cu pași repezi de scenariul grecesc. Peste această realitate se profilează blocul suveranist, o prezență care se extinde implacabil, precum o stea care se umflă în vid, pregătită să explodeze. Această explozie nu va lumina, ci va pulveriza fragilitatea instituțiilor, va sfărâma orice încercare de reformă și va transforma resursele publice în cenușă. Haosul economic care va urma va deprecia leul, va aduce inflație galopantă și va face ca pensionarii speciali de astăzi, cu pensiile lor nesimțite, să-și poată cumpăra poate doar câteva kilograme de cartofi. Supraviețuitorii anilor ’90 știu ce înseamnă să te lupți cu sărăcia adusă de jigodiile politice, și iată că istoria amenință să se repete sub ochii noștri, într-o formă mai nemiloasă și mai totală.
Va fi momentul în care vom înțelege, prea târziu, că nesocotirea responsabilității colective, ignoranța față de Hidra clientelară și pasivitatea noastră ne-au adus în pragul catastrofei. Atunci nu va mai rămâne nimic de salvat: doar amintirea unei țări care, pentru o clipă, a avut șansa să se reformeze, dar care s-a lăsat prizonieră în jocul propriilor temeri și al intereselor obscure.
