În mitologia greacă, Cassandra a primit darul de a vedea viitorul, dar și blestemul de a nu fi crezută niciodată. A avertizat oamenii cetății despre viziunea în care Troia cădea, dar a fost luată în râs, până când porțile au fost dărâmate și totul a ars.
Constanța de azi trăiește același blestem. De ani de zile, oameni din societatea civilă, specialiști, jurnaliști și cetățeni trag semnale de alarmă sau organizează acțiuni de stradă, clamând problemele din transportul public deficitar, infrastructura medicală municipală incendiară, salubritatea urât mirositoare, accesibilizarea redusă pentru persoanele cu dizabilități, sublima mobilitate urbană, spațiile aproape verzi, viziunea limitată pentru petrecerea timpului liber și multe altele…
Ce fac autoritățile? Exact ce am văzut în Don’t Look Up: ne spun să stăm liniștiți, zâmbesc obraznic în cameră și ne cer să nu alarmăm populația. Vedem în deciziile lor tot mai mult din Idiocracy: prostia la rang de virtute, improvizația ridicată la rang de strategie.
De fiecare dată când avertizăm, ni se spune că exagerăm, că nu e așa grav, că se lucrează la soluții. Iar când inevitabilul ne lovește — falimentul unui serviciu public, pierderea unei clădiri emblematice, blocajul traficului, dispariția unui bulevard anunțat, proiecte înghețate care se degradează — aceiași oameni ridică din umeri și spun: „Nu aveam cum să știm, așa e iarna…!!”
Ba da, au cum! Le tot spunem noi, dar nu știu să asculte. Sau nu le pasă?!
Cetatea lor e alta, vecinii lor aiurea și prietenii niciunde! Poate e despre bani, poate sunt orgolii, poate… chiar nu pot mai mult!
Sindromul Cassandra nu e doar un mit. Troia e aici!
Aceasta este realitatea amară a unor șefi surzi la vocea propriilor cetățeni. Și ca și în orașul antic, blestemul nu dispare singur — trebuie rupt prin responsabilitate, luciditate și implicare sau Troia cade!
Până atunci, vom continua să strigăm în vânt, sperând că măcar cineva, acolo sus, își va scoate dopurile din urechi înainte ca în zidurile Constanței să se impregneze ecourile unor târzii „v-am spus noi!”.
