Justiția din România s-a transformat într-un mecanism absurd. Nu mai avem de-a face cu un templu al echității, ci cu un sistem în care legea e aplicată robotic, de o castă înarmată cu privilegii și pensii de lux. Un corp profesional care s-a izolat complet de realitatea oamenilor. Magistrații, mulți dintre ei, urmași direcți ai fostei nomenclaturi comuniste, au făcut un pact tăcut cu puterea: să livreze o pseudo-dreptate ambalată legal, în schimbul unei vieți garantate în confort și superioritate socială.
Dar ce s-a pierdut în această ecuație este ceea ce contează cu adevărat: spiritul legii. Acel echilibru sacru între litera rece și dimensiunea profund umană a justiției. Spiritul nu se predă la facultate și nici nu se oferă odată cu toga. El se câștigă în timp, cu greutăți, cu întâlniri reale cu suferința umană, cu procese în care înveți că omul nu este o excepție de procedură, ci chiar miezul legii.
Ce se întâmplă, însă, la noi? Judecătorii ies la pensie la 48–49 de ani. Tocmai când, poate, ar putea începe să înțeleagă. Tocmai când ar putea intui că legea, fără suflet, devine un instrument al nedreptății. Dar nu. În loc să devină mai buni, mai înțelepți, se retrag în tihnă, cu pensii astronomice, departe de cazurile amărâte care le-au trecut prin sala de judecată.
Între timp, în facultăți, viitorii magistrați sunt formați într-un vid de empatie. Îndoctrinați cu teorii rigide, învățați să vadă legea ca pe o formulă matematică, nu ca pe un angajament viu față de cetățean. Ei ies în lume ca niște tehnicieni ai legalității, insensibili la disperare, orbi la suferință. Nu cunosc compasiunea, ci doar codul. Nu văd omul, ci dosarul.
Iar rezultatul? Oameni care se sting din viață așteptând o decizie. Oameni pentru care dreptatea vine prea târziu sau nu vine deloc. Victime ale unui aparat care confundă litera legii cu o formă de apărare împotriva umanității.
Am avut un exemplu personal: un judecător a fost pus să analizeze un titlu de proprietate clar ca lumina zilei. N-a fost rău intenționat. A fost doar depășit. A motivat, stupefiant, că nu poate înțelege dacă reclamantul este sau nu proprietar. Nu a fost vorba de corupție, ci de incapacitate. De acea formă gravă de paralizie profesională, în care omul se ascunde în spatele hârtiilor și al confuziei juridice ca într-o fortăreață.
Într-o altă speță, soția mea a cerut o hotărâre simplă, esențială: finalizarea unei instalații pentru montarea unei centrale care urma să încălzească, iarna, o persoană cu handicap. Nu a cerut o derogare. Nu a cerut favoruri. A cerut o soluție umană, echilibrată, în litera și spiritul legii. Ce a primit? Refuz. Pentru că, în acea sală de judecată, spiritul fusese evacuat. Rămăsese doar forma. Un formalism steril care ucide.
În tot acest timp, șefa CSM consideră că o pensie de peste 11.000 de lei e „mică”. Că magistrații sunt o clasă aparte, cu statut special, de neatins. Să nu îi comparăm cu ceilalți cetățeni? Nu e frumos, spune dânsa. În viziunea ei, probabil, justiția nu e un serviciu public, ci un sanctuar elitist. Iar reacția la orice încercare de reformă? Șantaj voalat: dacă se insistă, ne ducem la CCR. De parcă CCR-ul n-ar fi și el parte din aceeași bulă privilegiată.
Aceasta nu mai este justiție. Este o formă de tiranie birocratică, în care dreptatea a fost înlocuită de o combinație toxică de rigiditate și autoindulgență. Este un sistem în care omul nu mai contează. Unde empatia e suspectă, iar compasiunea o slăbiciune.
Dacă ați trecut prin procese interminabile, dacă ați așteptat ani de zile o hotărâre, vă invit să lăsați un comentariu. Spuneți-vă povestea. Numai împreună putem face vizibilă suferința ignorată de un sistem privilegiat.
