Recentele dezvăluiri ale Premierului, ”salaryleaks”, despre explozia salarială necontrolată din domeniul public au generat câteva întrebări legitime legate de (ne)implicarea instituţiilor statului cu atribuţii în controlul cheltuirii banului public: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor.
O precizare se impune: această explozie salarială a fost înregistrată la nivel de directori, consilii de administraţie, structuri birocratice, unde nivelurile salariale au ajuns să rivalizeze cu remuneraţiile din multinaţionale occidentale, fără ca performanţa sau creativitatea managerială să justifice în niciun fel aceste niveluri. Toate aceste majorări sunt trecute pe nota de plată a firmelor private si a contribuabililor. Salariile acestora se situează cu mult peste aspiraţiile funcţionarilor, care se zbat pentru obţinerea unui salariu decent.
În timp ce şcolile şi spitalele se luptă cu lipsuri mari, în administraţia publică, profitând de un sistem legislativ lax şi excesiv de permisiv, interpretabil, s-au format conclavuri de bunăstare şi chiar de lux, toate acestea pe bani publici, în mare parte împrumutaţi. Vorba Doamnei Thatcher ”cheltuiesc banii altora”.
Ce anume a contribuit la realizarea acestei debandade salariale, înrudită cu haosul salarial?
Lipsa unui cadru legislativ ferm, clar, coerent care să reglementeze salarizarea unitară a permis fiecărei instituţii sau companii de stat să-şi construiască propriul ”funnel” salarial, prin care au accesat fonduri bugetare ”personalizate” pentru structurile lor. Din punct de vedere salarial au devenit stat în stat, cu propriile reguli construite pentru a-şi atrage cât mai multe beneficii. Salariile au fost stabilite arbitrar, opac, fără nicio legătură cu realitatea economică, la limita cadrului legislativ. S-a trecut apoi la un fel de karaoke salarial, practica majorărilor salariale cuprinzând, aproape, întreg sistemul bugetar.
Directorii financiari şi contabilii şefi au renunţat, probabil, la statutul lor de paznici ai legalităţii cheltuirii banului, închizând, complice, ochii la aceste invenţii salariale. Apartenenţa la sistemul care trebuia controlat i-a făcut să fie îngăduitori şi chiar profitori ai acestor invenţii salariale. Sau aici a funcţionat la cote maxime eternul blat mioritic între controlori şi cei care trebuiau controlaţi.
Un rol distructiv l-au jucat în această speţă consiliile de administraţie, care, în loc să supravegheze la buna desfăşurare a activităţilor în structura pe care o au în responsabilitate, au fost sursa tuturor abuzurilor salariale. Având în componenţă oameni fără niciun fel de pregătire, combinatori, numiţi politic, au fost preocupaţi doar de propria bunăstare cu atitudinea ”pro japcă”. Au fost apreciaţi de partide, îndeosebi, pentru capacitatea extractivă, de a aduna bani în folosul acestora. Aici, în consiliile de administraţie, se află sursa tuturor relelor: şi-au votat sporuri care de care mai năstruşnice (sporul de ”femeie”!), majorări înfricoşător de nemeritate, indemnizaţii, beneficii salariale incredibile. De curând, în câteva consilii de administraţie, membrii acestora şi-au majorat indemnizaţiile de două până la cinci ori, sfidând orice regulă de bun simţ. Iar despre legarea acestor salarii de performanţă, nici vorbă.
Curtea de Conturi, despre care se spune că este ”libero-ul” bugetului şi Ministerul Finanţelor sunt instituţii cu roluri bine definite în ceea ce priveşte reglementarea şi supravegherea cheltuielilor publice. Trebuiau să intervină cu precizări acolo unde legea salarizării lăsa loc la interpretări. Sau trebuia să intensifice controalele, erau suficiente motive anunţate în presă despre ceea ce se întâmplă în domeniul salarizării din sectorul de stat. Ambele instituţii trebuiau să răspundă la întrebarea: ”Sunt legale aceste salarii nejustificat de mari?” Aceste instituţii nu au fost în măsură să intervină pentru a stopa sau clarifica acest festin salarial. E posibil să fi fost depăşite de amploarea fenomenului şi de viteza cu care acesta s-a desfăşurat.
Care sunt consecinţele acestui festin salarial? În primul rând a contribuit la crearea unui crah bugetar fără precedent în istoria post decembristă. În al doilea rând a dus la prăbuşirea încrederii în instituţiile statului. În al treilea rând contribuabilul se simte, din nou, tras pe sfoară şi pus în situaţia de a plăti dezmăţul salarial din administraţia publică. În al patrulea rând statul oferă un exemplu negativ în ceea ce priveşte capacitatea lui de a gestiona, în mod echitabil, resursele financiare.
Dar. A mai apărut o problemă. De curând Curtea Constituţională, printr-o decizie, a pus frână transparentizării veniturilor( stop leaks-ul!) din domeniul public, ceea ce însemnă că nu vom mai avea acces la astfel de informaţii.
Intervenţia vicepremierului prin care îi roagă pe cei care şi-au umflat indemnizaţiile, să le reducă cu un procent de 20%, este, de fapt, o formă prin care guvernul îşi recunoaşte incapacitatea şi neputinţa de a gestiona, în mod responsabil, finanţele ţării.
Un proces de audit ar aduce multe clarificări în ceea ce priveşte nivelul haosului salarial din domeniul administraţiei publice. Indiferent de rezultatul auditului este nevoie de un proces de îndreptare şi responsabilizare în ceea ce priveşte cheltuirea banului public.
Articol apărut inițial în Ziarul Financiar
