În fiecare seară, când soarele își trage linia roșie peste apele Mării Negre, pe faleza din Constanța, o fată tânără se așază într-un colț discret al falezei și își deschide cutia de vioară. Nu cere nimic. Nu vorbește. Doar cântă.
Se numește Alexandra Pescaru, are 28 de ani și pare să-și fi făcut din muzică un fel de pod între oameni și sufletul lor uitat. Când arcușul atinge corzile, în jurul ei se face liniște. Vals, tangou, „Aleluia“, „Perfect“ sau teme din „Game of Thrones“ – fiecare melodie pare să se potrivească exact cu starea de spirit a celor care o ascultă. Nu cântă pentru bani, ci pentru emoția din ochii celor care se opresc. Iar dacă în public e un copil cu dizabilități, știe că acea seară va rămâne de neuitat – pentru ei, dar mai ales pentru ea.
O viață trăită printre arcușuri și zâmbete
Copilăria Alexandrei n-a fost într-o familie de muzicieni, dar a fost plină de sunete. Fluiere, naiuri, o chitară uitată pe un scaun – toate acestea au creat decorul primilor ani din viața ei în București. La patru ani a început cursuri de canto, dar vocea n-a fost calea ei. Nu mai știe cine i-a pus pentru prima dată o vioară în mână. Știe doar că, din acel moment, nu s-a mai despărțit de ea.
A urmat Școala Populară de Artă, unde a învățat să mângâie corzile sub îndrumarea profesoarei Lucia Nicolescu. La 14 ani, cineva a auzit-o cântând și i-a spus: „Ar fi păcat să nu mergi mai departe.“ A mers. A urcat pe scene, a cântat cu orchestre precum „Valahia“ și „Ciocârlia“, a câștigat premii la concursuri. Dar la un moment dat, a ales alt drum: libertatea.
Acum zece ani, și-a luat vioara și a plecat la mare. Cântă pe litoral vara, iar toamna se întoarce în București, unde duce muzica în parcuri. Viața ei nu e doar despre note muzicale, ci și despre două fetițe mici, de trei ani și un an și jumătate. Cele mici o ascultă cu ochii mari atunci când studiază acasă.
Am cântat pe tot parcursul sarcinii, nu avea cum să fie altfel. Cea mare a primit de Crăciun o vioară, dar a stricat-o repede. Mi-e frică să-i dau vioara mea“, a povestit Alexandra, pentru adevarul.ro.
O meserie cu suflet, dar cu reguli reci
Pe faleza Constanței, Alexandra cântă aproape în fiecare seară, dar nu e totul simplu. Ca să poată dărui oamenilor muzică, are nevoie de autorizație de la primărie. Programul e strict – de la 17.00 la 22.00. Dacă depășește ora, e oprită. Nu contează că mai are o melodie de terminat, că oamenii o ascultă sau filmează momentul. „Oprește-te!“, i-a spus într-o seară un polițist local, când trecuse cu doar câteva minute peste ora permisă. În jur, la câțiva pași, alți artiști făceau spectacol, dar pe ea au întrerupt-o.
Mi se pare un abuz să oprești un artist în mijlocul actului său, mai ales când publicul îl ascultă. Nu cerșim, nu stăm cu mâna întinsă. Noi oferim emoție. Ar trebui să fim sprijiniți, nu hăituiți“, spune Alexandra cu o tristețe reținută.
Mai e și problema amplificării. Oficial, nu are voie să folosească boxe, deși pe faleză e gălăgie, iar alții își pun muzica proprie tare, fără restricții.
La început, autoritățile erau foarte stricte, dar cu timpul au devenit mai permisivi, pentru că sunt mulți cântăreți care folosesc amplificarea.“
Povești de viață, pe portativ
În zece ani de muzică stradală, Alexandra a întâlnit toate tipologiile de oameni. Sunt turiști care ascultă cu inima deschisă, sunt și unii agresivi. Au fost situații în care cineva a încercat să-i ia vioara, sub pretextul că vrea „să cânte și el ceva“. Dar nu s-a lăsat niciodată. Instrumentul ei este o vioară Zeta, aproape 4.000 de euro, și face parte din sufletul ei.
Odată, pe o plajă din Eforie Sud, studia Vivaldi. A trecut pe lângă ea un cuplu de medici din Germania. Au rugat-o să le cânte. La final, i-au dat 150 de euro, dar mai presus de bani, i-au lăsat un zâmbet pe care nu l-a uitat nici astăzi.
Își petrece verile cântând, iar toamnele le dedică parcurilor din București, unde autoritățile nici nu oferă, nici nu interzic oficial dreptul la muzică. Cântă oricum, pentru că nu știe altfel să trăiască.
Alexandra visează ca, într-o zi, Cazinoul din Constanța – acum refăcut – să devină un loc viu, unde să se țină spectacole, concerte, piese de teatru. Un loc unde arta să fie primită cu brațele deschise, nu cu reguli reci sau interdicții.
Până atunci, va continua să îmblânzească serile de vară cu vioara ei. Să adune zâmbete, lacrimi, amintiri. Și să le dăruiască oamenilor ceva ce niciun turist nu uită: emoția pură a unei seri la malul mării, când o fată diafană cântă pentru suflet, nu pentru bani.
