Nu mai e administrație. E popotă de garnizoană. Un oraș porționat cu zel de aprozarist, murat în hârtii, băgat la saramură birocratică și scos la vânzare, borcan cu borcan. Sub eticheta mincinoasă de „dezvoltare” se livrează fâșii de faleză, petice de parc, ruine, plaje, ce se nimerește. Important e să nu rămână nimic neatins, nici măcar rușinea.
Logica? De manual de militărie, transformată în SRL: „Orașul are nevoie de bani.” Așa începe taraba. Se ridică mâna în Consiliu, se semnează autorizația, se împinge lotul mai departe. E aceeași rețetă de servit interese, dar cu alt ambalaj: „cofinanțare”, „parteneriate”, „proiecte europene”. Fraze goale, ca planurile lor de urbanism. În spate, aceiași figuranți, aceleași reflexe pavloviene, același apetit hapsân pentru beton și combinații.
Și, apropo de „onorabilitate” și „cinstire”, să nu uităm că tovarășul contraamiral, plătit toată viața din banii statului român, habar n-are cum să facă bani altfel decât ce a văzut prin cazarmă, vânzând izmene și tricouri marinărești.
Dacă a avut vreo nevoie, vreun capriciu, o nebunie de satisfăcut și nu a tras vreo ghidușie ca să obțină niște bănuți, și se spune că „e cinstit” pentru că n-a făcut „de alea rele”, a vândut omu’ din casă. Așa știe el să facă bani: ai nevoie, vinzi din casa ta. Nimic mai simplu, nimic mai cinstit.
Ce ieri era „trădare”, azi e normă de lucru. Ce era „vânzare de oraș”, azi e strategie de dezvoltare. Promisiunile? Praful s-a așternut pe ele. Parcurile? Măcelărite în PUZ-uri ca vitele în abator. Situri istorice? Piedici. Spațiile verzi? „Retrocedate”, adică aruncate în gura celor care știu să transforme orașul în liste imobiliare, cu profit garantat. E clar: orașul nu mai e comunitate, e marfă. Restul? Poezie pentru fraieri.
„Numai proștii nu se răzgândesc.” O lozincă perfectă pentru cine și-a schimbat principiile ca pe niște șosete ude, puse la uscat pe caloriferul intereselor de partid. Se jura că nu va vinde orașul. Acum îl împarte la hectar, pe bază de relații, obediențe și fofilări. Blocuri pe faleză? „Perfect legal.” Plaje cedate cui trebuie? „Argumentate.” Terenuri din patrimoniu? „Valorificate.” Trei din patru proiecte trec fluierând. Se cheamă „eficiență administrativă” în Chițacopolis.
Ironia e totală și absurdă. Cel care juca indignatul suprem a devenit protagonistul piesei pe care o denunța. Acum se enervează în Consiliu că i s-a împotmolit o vânzare. Se răstește, trântește tonul, turuie indignat. Cum să nu-i treacă? Cum să rămână un cartier de consilieri fără teren la cheie? E absurd? Da. Dar absurdul e regulă aici.
Chițacopolis e deja realitate. Orașul s-a transformat într-un poligon de simulare imobiliară, unde se construiește peste istorie și se retrocedează peste memorie. Patrimoniul e tratat ca stoc nevândut, iar cetatea veche e fundal pentru machete, showroom-uri și randamente de șantier.
Orașul nu mai e oraș. E listă de prețuri: poziție, metraj, acces la utilități, vedere „parțial spre mare”, eventual și un pic de ruină în spate, dacă cere clientul. Viitorul? Nu se mai discută. Se vinde.
Aici a fost Tomis. Acum e Chițacopolis.
Administrație „la borcan”. Se pune, se semnează, se servește. Cine întreabă, deranjează. Cine protestează, e luat de fraier. Cine cere respect pentru oraș, rămâne cu o postare într-o bulă de Facebook și un gust de căcat.
