Luni, ora 12. Un ceas simbolic: România își învestește oficial noul președinte. Un ritual de stat, o ceremonie într-un decor familiar, dar și o fractură în timp. Pentru o clipă, statul paralel (nu cel din teoriile conspiraționiste, ci acela dintre realitate și reprezentare) a fost adus în lumină.

Între aplauze protocolare și zâmbete calibrate, a răsunat întrebarea care tronează nevăzută deasupra întregului aparat politic: poate clasa politică românească, anchilozată într-un dans tribal în jurul borcanului cu miere, să conceapă vreodată ideea de a-l închide? Să accepte că „liniile roșii” pe care le tot invocă nu sunt limite morale sau constituționale, ci simple jaloane desenate în jurul propriilor privilegii?

Sorin Grindeanu, cu vocea unui paznic de colonie penală, a scos scăfârlia în numele PSD și ne-a spus ceea ce știam deja: există linii roșii. Adică, în traducere liberă, PSD nu poate trece peste lucruri care îl lasă fără putere. Nu poate. Nu vrea. Iar această sinceritate involuntară e, poate, cea mai utilă declarație politică din ultimele ore. Pentru că ea confirmă adevărul pe care îl intuim instinctiv: în România, reforma nu este o chestiune de expertiză, ci una de renunțare. Renunțare la avantaj. La sinecură. La tastele care controlează fluxurile de bani, funcții și obediență.

Aici intervine discursul lui Nicușor Dan și lovește acolo unde niciun partid nu o face. Fără vână retorică, fără prețiozitate. Nu e un discurs de Oscar. E o fotografie în alb și negru, întinsă, fără milă, în fața clasei politice. Iar în acea fotografie, PSD (și nu doar el) ar trebui să vadă ceea ce refuză să recunoască: că nu mai este vorba despre cine cu cine face alianță, cine prinde Ministerul Dezvoltării sau cine stă la pupitrul din Kiseleff. Este vorba despre un contract social care s-a rupt și despre un popor care i-a trimis la colțul de rușine.

Cuvintele lui Nicușor Dan nu sunt menite să placă. Nu sunt un pansament. Sunt un semnal de trezire. Sunt și un cartonaș galben, ridicat spre PSD: dacă nu vă despărțiți de logica de gașcă, dacă nu ieșiți din cultura găunoasă a complicității birocratice și nu vă alăturați, cu adevărat, unui efort de reconstrucție dureros și sobru, atunci veți fi înghițiți nu de istorie, ci de indiferența cetățenilor. Și aceasta e moartea reală a unui partid.

„Români din România, români din diaspora, români din Republica Moldova...” O frază care, altădată, ar fi putut suna ca un clișeu. Dar, în contextul în care mulți au vorbit pentru prima oară despre politică în acești ani, ea capătă greutate. Nu e o adresare festivistă. E o convocare. România nu mai este doar o țară între granițe, ci un cor de voci risipite, dar încă atașate de o speranță: că se poate rupe cercul vicios.

„Statul român are nevoie de o schimbare fundamentală, bineînțeles în limitele statului de drept”. Formula este seacă, lipsită de metaforă. Tocmai de aceea este credibilă. Pentru că nu vinde visuri, ci recunoaște că avem un stat paralizat. Un aparat administrativ anesteziat. Un sistem public care funcționează mai degrabă împotriva cetățeanului decât în favoarea lui. Un stat în care un dosar electronic e o minune.

„Vă invit să continuați să fiți implicați...” Nu e un îndemn gol. E o încercare de a menține trează o energie civică ce, în lipsa unui proiect concret, riscă să se evapore în cinism.

Nicușor Dan nu vinde mântuiri. Vorbește despre un drum lung, cu reforme reale. Și despre un stat care cheltuiește prea mult în raport cu cât produce. Aceasta este, poate, cea mai importantă frază a discursului: recunoașterea unei realități economice care ne va lovi, fie că o exprimăm, fie că ne prefacem că nu există.

Catalogul de reforme este precis: digitalizare, meritocrație în justiție, agricultură, educație, cultură. Nu promisiuni, ci fronturi de lucru. Nu magie, ci șantier. Iar cel care crede că statul român poate fi reformat cu o aplicație mobilă sau o campanie virală pe TikTok nu înțelege nimic din complexitatea problemei.

Finalul este, în cheia sa, mai grav decât pare: „concentrarea energiilor pentru binele comun”. O frază care nu face titluri de ziar, dar care, într-o țară secătuită de individualism cinic, este, poate, cel mai revoluționar mesaj.

România lui Nicușor Dan nu e o utopie. Nu e o revoluție romantică. E o idee simplă și periculoasă: că funcția publică nu e o pradă, ci o datorie lucidă față de cetățeni. Iar partidele care nu înțeleg asta vor fi măturate fără milă. Nu de adversari politici, ci de o societate care nu mai are răbdare cu hoția, incompetența și sfidarea. Clasa politică ce persistă în complicități, în jaf mascat sub vorbe mari, va ajunge să fie nu doar ignorată, ci disprețuită. Va fi izolată, huiduită, scoasă din scenă. Iar imaginea sa hidoasă, încovoiată peste borcanul cu miere, va rămâne captivă într-o fotografie în alb și negru, martoră a rușinii istorice pe care nicio campanie, nicio minciună și nicio spoială mediatică nu o vor mai putea șterge.