Într-o vreme în care Dobrogea își căuta identitatea între ruinele Tomisului și valurile unui viitor incert, a existat un om care a înțeles că orașele nu se construiesc doar cu piatră, ci cu iubire, caracter și viziune. Acest om a fost Ion Bănescu, primar al Constanței la începutul secolului al XX-lea și unul dintre cei mai valoroși ctitori moderni ai acestui oraș de la malul mării.

Omul care a sfințit locul, nu politica

Profesor de limba română și director al Liceului „Mircea cel Bătrân”, Ion Bănescu nu a venit din lumea marilor ambiții politice, ci din aceea a educației și decenței. Într-o epocă dominată de rivalități, partide și orgolii, Bănescu a ales să fie un servitor al comunității, nu un jucător al puterii. Era un om de școală veche, care înțelegea că politica trece, dar urmele lăsate în sufletele oamenilor și în fața clădirilor trainice rămân.

Pe vremea mandatului său (1903–1906), Constanța a cunoscut una dintre cele mai ambițioase transformări urbane. Sub coordonarea sa, au început lucrările pentru Cazinoul din Constanța, poate cel mai emblematic edificiu al orașului, un simbol al deschiderii spre modernitate și al dorinței de a aduce eleganța Europei occidentale pe faleza românească. A sprijinit cu determinare dezvoltarea infrastructurii urbane, modernizarea portului, a școlilor, a sistemului de alimentare cu apă și canalizare, dar și înfrumusețarea spațiilor publice.

Ion Bănescu nu a fost un primar care să caute aplauze, ci un om care credea cu convingere că locurile sunt sfințite de oameni, nu de vorbe și funcții. Într-un timp în care politicienii își scriau destinul cu pixul partidului, el și-a scris amintirea în inimile constănțenilor. Pentru Bănescu, fiecare colț de oraș era un colț de suflet. Nu căuta aplauze, ci liniștea lucrului bine făcut.

A refuzat să fie corupt de efemeritatea puterii. Nu și-a tras monumente în jurul său, ci a construit temelii pentru generații. A fost unul dintre ultimii mari edili pentru care politica era o unealtă, nu o misiune de glorificare personală.

Astăzi, numele lui este poate rostit prea rar. Dar dacă pășești la apus pe faleza Cazinoului și simți o briză care aduce un aer de noblețe tăcută, să știi că acolo este și amintirea lui Ion Bănescu – cel care a sfințit locul prin dăruirea lui, nu prin zgomotul vreunei campanii.

Constanța îi datorează mai mult decât o stradă sau o placă memorială. Îi datorează începutul demnității urbane. Iar noi, trecători printr-un timp grăbit, avem datoria să ne oprim și să-i spunem: Mulțumim.

Nu a închis ochii, nu a acceptat să se piardă fala vechiului Tomis

Numele Ion Bănescu se păstrează prin câteva repere: o stradă, un imobil astăzi așteptând consolidarea, o statuie „aruncată” pe o alee pe lângă care trec astăzi urmașii săi, un mormânt funerar în Cimitirul central și poveștile ziariștilor la rubrici consacrate.

Personalitatea omului este și astăzi, privită prin exigențele timpului, copleșitoare. Și-a lăsat numele legat de marile înfăptuiri ale orașului, chiar dacă a stat la cârma lui doar puțină vreme.

Este apreciat ca formatorul învățământului modern, ctitor de școală. Cred însă că cel mai mare merit care i se poate atribui a fost cel legat de salvarea arhivei din piatră a urbei, descoperirile arheologice care răsăreau peste tot din pământul răvășit de construcții. Nu a închis ochii, nu a acceptat să se piardă fala vechiului Tomis.

A fost împătimit colecționar de antichităţi, consemnând observaţiile sale de specialitate în rapoarte pe care le va înainta Muzeului Naţional de Antichităţi, îmbinarea observaţiilor directe pe teren cu izvoarele scrise referitoare la viaţa materială şi spirituală a populaţiei dintre Dunăre şi Mare concretizate în mai multe articole şi studii, precum şi în Harta etnografică a Dobrogei (medaliată in 1906).

Și nu a fost singura răsplată: decorat cu Ordinul Coroana României în grad de ofiţer și Medalia Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ (1906), recunoscut membru al Societăţii Geografice din România, al Institutului Etnografic din Franţa.

Petru Vulcan îi evoca figura luminoasă: „Bănescu aparține constănțenilor și reprezintă chitesența firii românului bun, sârguincios, harnic și inteligent. Era mic de statură, iute și cu mișcări tinerești, un desăvârșit orator, strălucind în perorații, călduros și patetic în expresie, sugerându-i pe oratorii clasicismului. Au fost vremuri când Bănescu ținea și zece discursuri numai într-o zi. Era figura populară a orașului.”

Apostolul școlii

I s-a spus primul apostol al românismului în Dobrogea. Umbla cu căruța de Dobrogea – harabaua – cărând instrumente pentru trasat pe teren planurile primelor localuri de școli în această parte a țării. Cei dintâi învățători, colaboratori ai săi, falanga adusă de el pentru cultura Dobrogei, toți fără excepție, de la el au luat exemplul viu al împlinirii datoriei.

Pleca de-acasă în inspecții de la o margine la alta a Dobrogei și în lunga sa călătorie, care ținea câte o lună și mai bine, pe unde trecea semăna în calea sa lumina, adevărul și dreptatea.

Ajunsese Bănescu în lungul său apostolat ca revizor școlar al Dobrogei să cunoască până și locurile din pădurile Dobrogei unde este copacul cel mai frumos cum și esența lui; să cunoască oamenii și faptele. Înfiinţează la Constanţa prima Şcoală normală de institutori, al cărui director devine (1893-1896), fiind în acelaşi timp profesor la catedra de istorie şi geografie.

După 3 ani de funcţionare, şcoala se desfiinţează şi în locul ei se înfiinţează Gimnaziul clasic, devenit mai târziu Mircea cel Bătrân. Se transferă profesor la această şcoală de elită, iar în 1898 este numit directorul ei.

Un adevărat edil al Constanței

Marin Ionescu Dobrogianu scria: „Bănescu este geniul creator care deschide Constanței porțile renașterii. Avea o putere de muncă dusă până la sacrificiul vieții. A murit foarte sărac deși mânuise milioane.”

Într-o enumerare întâmplătoare putem rezuma eforturile sale pentru sistematizarea oraşului şi ordonarea străzilor pe baza unui plan rectangular, zonarea oraşului pe funcţii economice: rezidenţială, comercială, industrială, turistică, inaugurarea Mamaiei ca staţiune turistică construind primul pavilion de băi şi introducând primele reguli turistice. Despre planurile sale, în 1906, într-o scrisoare adresată ministrului, Bănescu scria: „Să-i dăm un caracter românesc, original, să ne înfrăţim cu natura, să o înfrumuseţăm cu gust şi decenţă, cu linii cât mai apropiate de stilul nostru naţional”.

Din inițiativa sa este întocmită prima hartă parcelară a stațiunii Mamaia, păstrată astăzi în colecția Bibliotecii Academiei Române, și sunt stabilite reguli de urbanism în vigoare decenii la rând.

A fost promotorul şi pionierul iluminatului public al străzilor în oraşului Constanţa. A susţinut proiectul de consolidare a ţărmului mării şi de realizare a falezei ca un bulevard de promenadă. A susţinut lucrările de construcţie a Cazinoului, a avut iniţiativa construirii primei uzine electrice a oraşului. Convinge peste o mie de familii de români să vină la Constanţa, dându-le pământ, în rate, pentru a construi case.

În acești doi ani de gospodărire I.Bănescu concepe un îndrăzneț plan de lucru, executând parte din el cu o voință în adevăr exemplară.”

În 1906, Ion Bănescu dă în antrepriză unei societăți belgiene executarea lucrărilor de pavaj pe unele străzi sau porțiuni de străzi din oraș cu borduri din granit, iar partea carosabilă cu asfalt sau piatră cubică.”

În 1900 era numit preşedinte al comisiei interimare a oraşului, unde activează doar două luni, apoi este ales consilier comunal, funcţie din care demisionează după alte două luni. La 18 decembrie 1904, este numit pentru a doua oară preşedinte al comisiei interimare, iar la 6 februarie 1905 este ales primar, rămânând în această funcţie până la 13 februarie 1907 când, retrăgându-se guvernul conservator de la cârma ţării, a demisionat din această demnitate împreună cu întreg consiliul local. Revine consilier comunal din 20 noiembrie 1908, până la data decesului, 12 decembrie 1909.

Pedagog de vocație, conștient de rolul ce și-a asumat, Bănescu s-a identificat cu nevoile concetăţenilor săi. Diriguitor al învăţămîntului constănţean după 1879 (cînd se întoarce de la Berlin, unde îşi desăvârşeşte studiile de drept şi geografie, începute la Academia Mihăileană din Iaşi), om de catedră cu grijă față de educația tinerilor susține cu forță și persuasune înființarea de școli, trimiterea elevilor cu burse la studii în străinătate, apreciază munca dascălilor.

Moartea sa a fost considerată o mare pierdere pentru oraș. Ziarele naționale titrează: „A murit cel mai iubit primar al Constanței!”. Trupul neînsuflețit a fost depus în casa sa de pe strada Mircea, o clădire în stil neoromânesc, astăzi cunoscută drept Casa Bănescu – monument istoric de clasă A, înscris în Lista Monumentelor Istorice sub cod CT-II-m-A-02820.

O memorie uitată, dar care merită reînviată

Astăzi, amintirea lui Ion Bănescu, acest ctitor de oraș, de școală și de identitate locală, este păstrată mai mult în colțuri discrete: o stradă, o statuie marginalizată, un imobil în așteptarea salvării. Timpul pare să fi estompat recunoștința publică față de o figură care, în puținii ani cât s-a aflat la cârma Constanței, a schimbat fundamental chipul orașului.

Și totuși, moștenirea sa e vizibilă pentru cei care știu să privească dincolo de aparențe. Mamaia, în forma sa incipientă, Cazinoul, faleza, școlile, străzile rectangulare – toate poartă amprenta unei minți vizionare și a unei inimi devotate binelui comun. A fost omul care a visat Constanța europeană, civilizată, ordonată, luminată – și a început să o clădească cu o energie ieșită din comun.

Dincolo de funcții și titluri, Ion Bănescu a fost un om pentru care Dobrogea nu era doar o provincie anexată, ci o misiune. Umbla în haraba prin satele părăginite, ridica școli, însuflețea dascăli, cultiva românismul în formele sale cele mai rafinate: prin educație, prin cultură, prin protejarea vestigiilor și prin modelarea unui oraș în consonanță cu spiritul locului.

Ar fi timpul ca orașul său să-și amintească de el nu doar în paginile îngălbenite ale presei de la 1909 sau în necrologurile emoționante ale vremii. Ion Bănescu nu este doar un nume de stradă, ci o lecție despre vocația serviciului public dusă până la sacrificiu personal. Poate că e momentul ca statuia lui să nu mai fie „aruncată” pe o alee, ci așezată în centrul memoriei colective – acolo unde îi este locul.