Autorul s-a inspirat din filmul american ”Marea evadare” (1963) în regia lui John Sturge, cu Steve McQueen şi James Garner, când a scris această carte. Filmul tratează evadarea unui grup de prizonieri, dintr-un lagăr, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Autorul se foloseşte de o metaforă puternică şi explică ”Marea evadare” ca un fenomen desfăşurat de-a lungul istoriei în care părţi semnificative ale populaţiei au ”evadat” din ghearele sărăciei, a bolilor şi a morţii premature. ”Închisoarea” pe care o analizează autorul este de natură economică şi socială, şi a fost locul unde oamenii au trăit multe secole, până s-a produs acel declic care a iniţiat ”evadarea”. În viziune lui, de fapt, întreaga istorie modernă este povestea unei evadări.

Bill Gates ne spune despre această carte: ”Dacă vreţi să aflaţi cum a ajuns omenirea atât de prosperă de-a lungul timpului, ar trebui să citiţi Marea evadare”.

Privită prin această prismă apare o întrebare profundă: cum poate România să evadeze din actuala stare de lucruri. Acum ne împopoţonăm cu un nivel al PIB-ului cu care am depăşit ţări din UE, dar autorul ne atenţionează cu imperfecţiunile acestuia: ”PIB-ul este un indicator slab al bunăstări”, ”PIB-ul nu denotă mare lucru când vine vorba de distribuire”, ”este o problemă cu PIB-ul ca indicator al stării de bine”, ”PIB-ul exclude activităţi importante, precum serviciile prestate de gospodine, nu ia în calcul timpul liber; şi, adeseori, nu măsoară corect nici măcar aspectele pe care le include”.

Un fapt este cert, de necontestat, ne spune autorul, sursa oricărei evadări din sărăcie este creşterea economică. Evident este vorba de o creştere economică sănătoasă susţinută de investiţii şi productivitate mare, de o forţă de muncă supercalificată, şi de un mediu legislativ care să asigure un cadru legal favorabil. Nu este vorba doar de evadarea economică, ci şi de o evadare din moartea prematură, un rol important avându-l progresele înregistrate în domeniul medicinei.

Angus Deaton ne atenţionează ”că ţările sărace nu au instituţiile – capacitatea statului, sisteme legislative şi de impozitare funcţionale, asigurarea dreptului de proprietate şi tradiţia încrederii-care constituie fundamentul necesar pentru producerea creşterii”. Se referă la instituţiile incluzive care facilitează accesul facil la oportunităţi de afaceri şi, un fapt foarte important, şi creează un cadru favorabil pentru toţi participanţii la viaţa economică. Tot el, făcând referire la teza economiştilor Daron Acemoglu şi Simon Johnson, de la MIT, ne spune că instituţiile croite pentru elite sunt defavorabile creşterii economice.

Citând publicaţia ”The Ultimate Resource” autorul cărţii ne spune că ”adevărata sursă a prosperităţii nu este nici pământul, nici resursele naturale care la un moment dat vor fi epuizate, ci oamenii”. Face referire aici la oameni ca o sursă inepuizabilă de creativitate.

Ne atenţionează că uneori, în ţările sărace, politica a sufocat creşterea economică, acţionând mai mult ca o piedică, decât ca un facilitator. Capturarea statului de grupuri care urmăresc doar interese personale dăunează grav procesului de dezvoltare economică. Instituţiile care şi-au externalizat gândirea către politicieni şi-au pierdut independenţa decizională. Nu poate exista dezvoltare economică care să excludă contactul între cei care guvernează şi cei guvernaţi. Guvernul are nevoie de resurse pentru a-şi duce la îndeplinire funcţiile, iar aceste resurse provin de la contribuabil. O capacitate adecvată de impozitare este necesară pentru a crea un climat economic sănătos ne spune Angus Deaton.

În subcapitolul ”Cum are loc progresul?” autorul face referiri la citit făcându-l ”culpabil” de accelerarea procesului de cunoaştere şi de inovare. Cititul a apărut atunci când practicanţii religiei protestante au fost obligaţi să citească Biblia singuri. Cititul şi educaţia sunt vectorii multiplicatori ai dezvoltării economice. Este nevoie ca cei care ne conduc să aibă o ascensiune academică reală, nu asezonată cu facultăţi tip chioşc, aflate în stadiul de ”văleleu”, care au fracturat coloana vertebrală a ştiinţei de carte. Ascensiune celor fără şcoală, chiar şi cu liceul incert, a dat naştere unei meme destabilizatoare: şcoala nu mai este necesară. Structurile îmbibate de cei care au fentat şcoala sunt o piedică în calea dezvoltării. Cât de jos mai poate ajunge bottom-ul ştiinţei de carte în administraţia publică!

Angus Deaton vine cu o precizare care ne spune că nu putem folosi metodele ţărilor bogate întrucât suntem limitaţi de lipsa unei infrastructuri adecvate. El enumeră aici: drumuri, căi ferate, telecomunicaţii, fabrici şi utilaje şi, nu în ultimul rând, nivelul de educaţie.

Prosperitatea şi bunăstarea nu sunt nişte accidente fericite. Ele sunt rodul unui mix de interacţiuni dintre instituţiile incluzive, meritocraţie, educaţie, ştiinţă de carte şi, nu în ultimul rând, meritocraţie.

Cele trei tuneluri din film, construite cu mare ingeniozitate aşa cum ne spune autorul, prin care s-a realizat evadarea se numesc Tom, Dick, Harry. Cum s-ar numi oare tunelurile prin care România ar încerca să evadeze din sărăcie. Poate ”Meritocraţie”! Poate ”Competenţă”! Poate ”Guvernare inteligentă”! Poate ”Ştiinţă de carte”! Poate ”Management performant”! Sau poate ”Seriozitate”! Evoluţia PIB-ului ne îndeamnă să credem că evadarea este în plină desfăşurare deşi tunelurile nu sunt gata.

Dar mai este o întrebare princeps! Cine sapă aceste tuneluri pentru a grăbi evadarea din sărăcie? Va reuşi actuala coaliţie să construiască tunelurile evadării sau se va bloca într-un amalgam de amendamente, dându-şi unfriend reciproc?

Nu există niciun film ”Marii rămaşi în urmă” ne avertizează autorul la pagina 19.

Articol apărut inițial în Ziarul Financiar