Nu știu dacă v-ați prins, dar există ani în care orașul e pus pe pauză. Nu pauză de „respirat și planificat”, ci pauză de „nu mișcăm nimic serios, să nu deranjăm aproape pe nimeni (noi constănțenii suntem irelevanți, deranjul e mai sus), că avem de făcut imagine”.

Ani în care Primăria e prezentă peste tot pe Facebook (dar fără să răspundă vreodată la vreun comentariu în afară de, eventual arhitectul șef în stări bahice), dar în viața reală e ca Wi-Fi-ul dintr-un subsol: apare, dispare, te enervează și tot tu ești de vină că n-ai semnal.
2026, dacă nu se întâmplă un accident politic major, va fi fix anul ăsta. Anul marelui NIMIC. Eu așa cred.
Și știți de ce? Pentru că e mijloc de ciclu electoral. Nu mai suntem în anul promisiunilor (alea s-au consumat și au rămas așa, doar pe hârtie), nu suntem nici în anul panglicilor (ăla vine). Suntem în anul ăla în care administrația își face încălzirea: își pune costumul bun, își aranjează decorul, își scrie comunicatul și te roagă, subtil, să ai răbdare. Joc de glezne. Ni-mic.
„Nu e oportun”,
„Nu e momentul”,
„Se lucrează”,
„Urmează”,
„În curând”
În curând e, la Constanța, o unitate de măsură. Nu timp.
Și nu, nu vorbesc despre o catastrofă. Catastrofele măcar te trezesc. Vorbesc despre ceva mai toxic: normalizarea golului. Golul administrativ. Golul de viziune. Golul de respect. Nimicul. Îl simțiți? E ca o foame profundă, ca un atac de panică. Acela e golul. Nimicul, vidul.
În 2026, la Constanța, ni se va vinde „normalitate” cam așa:
– încă o reconfigurare de trafic care mută nervii dintr-o intersecție în alta, și ne spune că „s-a fluidizat” (da, s-a fluidizat… frustrarea noastră);
– încă o „strategie” care arată impecabil în PDF și moare impecabil în sertar, cu multe cuvinte și zero indicatori; plus multe poze “frumi” ale viceprimarului de mucava.
– încă o serie de taxe și justificări cu ton de parinte-fuhrer: „e pentru binele vostru”, fără să ni se arate simplu: pentru ce, cât, până când, și cum măsori dacă a funcționat;
– încă o cheltuire de bani publici în care aflăm după: „s-a făcut”, „s-a contractat”, „s-a adjudecat”, iar întrebările sunt tratate ca obrăznicie;
– încă o ședință importantă comunicată ca un secret de stat, cu dezbatere cât o agrafă și asumare cât o lacrimă de crocodil;
– încă un proiect început fără calendar, fără responsabil clar, fără explicații, și terminat cu clasicul: „au fost condiții” (meteo, birocratice, astrale – alegeți voi).
Asta e „normalitatea” lor: multă formă, puțin fond. Multă poziționare, puțină administrare.
Și problema e că anul marelui NIMIC costă.
Costă timp pierdut în trafic. Costă nervi. Costă bani publici cheltuiți fără priorități clare. Costă mediul economic, pentru că nimeni serios nu investește într-un oraș impredictibil, unde regulile se schimbă după cum bate vântul politic. Costă încredere. Iar fără încredere, orice lucru mare devine imposibil.
În anul marelui NIMIC, administrația îți va spune că „lucrează”. Perfect. Atunci hai să fim oameni mari și să definim „lucrul”:
Vreau să văd comunicare normală cu cetățeanul: răspunsuri, explicații, transparență, nu blocat voci și tăcere. (Da, știu, pare SF.)
Vreau să văd cheltuirea banilor publici pusă pe masă: ce, cât, de ce, cu ce rezultat, cu ce garanții.
Vreau să văd taxe justificate, nu impuse.
Vreau să văd trafic tratat ca problemă serioasă, cu măsuri coerente, nu cu improvizații care arată bine în postare și prost în teren.
Vreau să văd viziune: un plan pe 5–10 ani, cu obiective măsurabile, nu „azi facem, mâine vedem”.
Vreau să văd stimularea mediului economic: reguli clare, termene respectate, birocrație redusă, nu șicane și “plimbă-te”.
Și mai vreau ceva, foarte simplu: să nu ni se vândă patrimoniul orașului ca soluție de moment. Patrimoniul nu e amanetul unei administrații fără idei. Dacă te atingi de el, o faci cu analiză publică serioasă, cu alternative, cu interes public demonstrat. Altfel e doar „hai să mai astupăm o gaură cu o bucată din oraș”.
2026 nu trebuie să fie anul marelui NIMIC. Dar ca să nu fie, trebuie două lucruri:
– asumare de la cei aleși;
– presiune constantă de la cei care plătesc.
Întrebare sinceră: voi ce simțiți că se pregătește pentru Constanța în 2026? Proiecte reale? Sau doar încă un an „în care se lucrează”… la nimic?