Aseară, după lăsarea întunericului, moment favorit pentru solemnitatea fabricată, domnul Răsăuțeanu, viceprimarul Constanței, a postat un clip video emoționant, însoțit de următorul text: „Întâi Decembrie este ziua în care ne amintim cu respect de strămoșii care au luptat pentru această țară. Ei au scris cu jertfă și curaj pagini de istorie care azi ne dau identitate și demnitate. Suntem mândri că suntem români și cinstim memoria celor care au făcut posibil prezentul nostru. În acest omagiu fiecare cruce depusă devine un gest de recunoștință, o promisiune că nu vom uita niciodată sacrificiul lor. România trăiește prin ei, iar noi o ducem mai departe.”
Frumos spus, fără îndoială. Atât de frumos încât simți nevoia să te întrebi dacă frumusețea aceasta nu e cumva doar o caligrafie politicoasă, o solemnitate bine învățată, un exercițiu al emoției obligatorii. Există momente când cuvintele mari, deși impecabil așezate, par a pluti într-o ușoară disproporție față de gestul concret.
Domnul viceprimar a ales să meargă în cimitir și să pună tricolorul pe crucile eroilor din Primul Război Mondial. Un gest emoționant la prima vedere, însă, dacă ne permitem un dram de luciditate, acest gest pare ușor teatral. Cimitirul, după cum știe orice om cu instinct al decenței, nu este un platou pentru regizări simbolice. Acolo mergi când inima te duce, nu când o cer cerințele unui program festiv.
Și, dincolo de toate, memoria celor căzuți pe câmpul de luptă este cinstită la Ziua Eroilor, de Înălțare. Acolo este locul acestui tip de omagiu. 1 Decembrie are o altă semnificație, una esențială: nu comemorăm moartea, ci celebrăm un proiect istoric. Este ziua în care provinciile românești au ales unificarea, ziua unui act politic de mare maturitate, ziua unei construcții. Nu este ziua lacrimilor, ci a responsabilității. Nu este ziua pietrei funerare, ci a pietrei de temelie.
Iar în centrul acestui proiect național stă, inevitabil, figura Reginei Maria. Ea a fost arhitectul moral, diplomat, negociator și, într-un fel, sufletul viu al României Mari. Este cu atât mai trist că reședința ei de la Mamaia a fost prăduită și lăsată în paragină, cu sprijinul tacit sau explicit al unor membri ai aceleiași familii politice din care provine și domnul viceprimar. Un detaliu incomod, dar grăitor. El arată că memoria noastră este selectivă, iar patriotismul nostru, de multe ori, profund amnezic.
Patriotismul nu se exprimă prin ritualuri în cimitir, nici prin regii pioase pentru camerele de filmat. Atunci când devine excesiv, el riscă să semene cu acele reflexe comunistoide în care cultul eroilor se amesteca într-un mod straniu cu cultul aparatului de partid. Avem, din păcate, această moștenire a gestului forțat, a solemnului de serviciu, a patriotismului demonstrativ. O moștenire care ar trebui, cu discreție și fermitate, depășită.
Politicienii ar trebui să se elibereze de aceste apucături ale unei epoci care confunda devotamentul cu propaganda și recunoștința cu spectacolul. Patriotismul autentic nu cere filmări printre cruci, ci proiecte pentru oamenii vii. Nu cere retorica eroilor, ci grija pentru orașul pe care îl conduci. Nu cere decoruri mortuare, ci respect pentru patrimoniul care ne definește. Iar respectul acesta începe, inevitabil, cu ceea ce lăsăm în picioare, nu cu ceea ce punem temporar lângă o piatră funerară.
România trăiește prin cei morți pentru ea, e adevărat; dar respiră prin ceea ce facem noi cu moștenirea lor. Lumina pe care o datorăm țării nu se aprinde în cimitir, oricât de atent am regla intensitatea cadrului. Se aprinde în prezent, în decență, în responsabilitate, în acele gesturi mici și discrete care alcătuiesc normalitatea. Restul sunt umbre atent regizate, umbre ce rămân simple contururi ale unei emoții făcute la comandă.
