Există orașe în care clopotele bat la fiecare oră, iar Dumnezeu pare, formal, bine reprezentat. Constanța, de pildă, cu bisericile ei răsărite în parcuri sau pe trotuare. Un oraș care respiră credință duminica și se întoarce la treburile lumești luni dimineața.
Acolo, într-un parc liniștit din Tomis II, un om a murit pe o bancă. George Enache îl chema. 51 de ani, fost electrician. Fără casă, fără acte, fără rude. A murit discret, fără să tulbure planurile nimănui, fără să blocheze circulația, fără să devină o știre de top.
L-au găsit dimineața, cu pătura strânsă în jurul trupului, ca într-o îmbrățișare ratată.
Și nimeni nu s-a întrebat, serios, cum e posibil ca, într-un oraș cu atâtea biserici, un om să moară în suferință, sub cerul liber.
Ne-am obișnuit cu această contradicție: cu Dumnezeu pretutindeni, dar mila nicăieri.
Suntem un popor care se roagă mult și iubește puțin.
Stăm la cozi să atingem sfinți, dar trecem pe lângă oameni ca pe lângă simple umbre ale străzii.
Ne ștergem lacrimile la slujbe, dar blestemăm la volan, imediat ce am ieșit din curtea bisericii.
Suntem cucernici în ritual și indiferenți în viață.
Am avut, nu demult, o experiență care a fixat această constatare într-o imagine imposibil de uitat.
Eram la o biserică din Fetești. Așteptam afară, cât preotul citea slujba de parastas pentru mama unei prietene și pentru toți cei adormiți pomeniți în ziua aceea.
Un pui de pisică, mic și speriat, se strecurase în stradă printre mașini. L-am luat în brațe și l-am pus în curtea bisericii, gândind, naiv, că acolo va fi în siguranță.
Slujba s-a terminat, oamenii au ieșit. Cu lumânări în mâini, cu colivele în brațe, cu ochii „curățați” de rugăciune.
Pisicuța s-a apropiat de ei, se gudura, bucuroasă să simtă viața și căldura.
Și-atunci, cu o naturalețe înfiorătoare, au început s-o lovească cu piciorul.
„Dă-o afară, să nu intre în biserică!”
M-am uitat la scena aceea și mi s-a părut că văd, în miniatură, toată teologia noastră trăită pe dos:
un loc al iubirii devenit loc al fricii,
o casă a lui Dumnezeu din care e gonită viața,
o evlavie atentă la podea, dar oarbă la suflare.
Cât de complicat e, mă întreb, să înțelegi că Dumnezeu nu stă doar în altar, ci și în ochii pisicii aceleia, care cerea doar să fie lăsată în pace?
Că mila nu se învață din acatiste, ci din felul în care ridici, sau nu, ceva mai mic și mai slab decât tine?
Ne-am rafinat în toate formele de pietate vizibilă, dar am pierdut alfabetul inimii.
Știm cum se aprinde o lumânare, dar nu cum se aprinde o privire bună.
Știm când să ne închinăm, dar nu mai știm cui.
Și-atunci, nu e de mirare că oameni ca George Enache mor pe o bancă, în timp ce noi ne batem pe locul din față la slujbă.
Nu e de mirare că ne facem cruci mari, dar trecem pe lângă suferință cu o liniște vinovată.
Că la moartea cuiva alergăm cu colivă, dar cât a fost viu, n-am avut o vorbă pentru el.
Sfințenia nu se măsoară în lungimea cozii la moaște, ci în felul în care te oprești la marginea drumului.
În felul în care nu gonești un suflet, fie el și de pisică.
În felul în care nu lași un om să moară singur.
Adevărul crud e că nu-L mai recunoaștem pe Dumnezeu când vine neîmpachetat.
Când nu poartă veșminte aurite, ci o haină ruptă și o privire pierdută.
Când nu stă în icoană, ci pe o bancă.
Poate că într-o zi, la ieșirea de la slujbă, El ne va întâmpina sub forma unui om flămând sau a unui suflet speriat.
Și ne va privi, fără predici și fără mirare, întrebând liniștit:
„De ce m-ați gonit?”
