Să recunoaștem: România e o țară excepțională în arta paradoxului.

Când crezi că și-a epuizat potențialul de absurd, mai scoate un număr din pălăria ridicolului național.

De data aceasta, protagonista este o femeie care a construit, cu efort, disciplină și decență, un spital pentru copii bolnavi de cancer.

Că a făcut ceea ce statul, de peste trei decenii, doar promite, mimează și, din când în când, sabotează.

Și pentru asta a fost declarată, solemn și jignitor, risc pentru securitatea națională.

Oana Gheorghiu: noul pericol strategic al României.

Autorul acestei revelații: domnul Sorin Grindeanu, fost prim-ministru „noaptea ca hoții”, semnatar al operei întunecate cu numărul 13.
Un om care, în materie de responsabilitate publică, a funcționat mereu între somnambulism și simulare.

Și care, brusc, s-a trezit vorbind despre loialitate, diplomație și parteneriate strategice.

Un paradox aproape poetic: să auzi vocea celor care au golit statul de morală dând lecții despre etică și prudență.

De fapt, nu e paradoxal, e românesc.

Domnul Grindeanu a simțit nevoia să ne avertizeze că numirea Oanei Gheorghiu într-o funcție guvernamentală ar putea afecta relațiile României cu Statele Unite.

Nu pentru că ar fi incompetentă, coruptă sau periculoasă. Nu.

Ci pentru că, în februarie 2025, a scris o propoziție pe Facebook.

O propoziție, nu o ordonanță. O opinie.

Și, în felul acesta, o femeie care a construit un spital a devenit, în imaginarul unui fost premier cu vocație de agent moral, un pericol internațional.

E aproape emoționant: iată cum un partid incapabil să construiască o toaletă publică reușește să transforme o postare pe rețelele sociale într-o criză geopolitică.

E ceva aproape tulburător în această inversare a valorilor:

• cei care au atentat la justiție sunt azi gardienii eticii;
• cei care au mințit, confiscat și manipulat sunt preocupați de reputația țării;
• iar cei care au făcut ceva concret sunt trimiși la colț pentru „lipsă de tact diplomatic”.

Domnul Grindeanu nu s-a arătat niciodată deranjat de hoție, prostie sau impostură. Dar tresare la vederea unei opinii sincere. Corupția nu-l tulbură. Revolta civică, da.

Într-un sistem clădit din cauciuc moral, el e perfect elastic: se mulează pe orice interes, dar se rupe la primul semn de demnitate.

În logica lui, România trebuie să fie o țară a tăcerii: disciplinată, politicos servilă, fără tresăriri morale.

Un cor mut, în care fiecare notează ce trebuie spus și ce nu, ca să nu deranjeze.

Or, Oana Gheorghiu a deranjat. A avut îndrăzneala să vorbească fără aprobări, să gândească fără cenzură, să construiască fără șpagă.

O aberație, firește, pentru un politician român.

Cine se comportă onest într-o lume de impostori devine, inevitabil, suspect.

Iar acum, când vorbește despre „relația strategică cu Statele Unite”, domnul Grindeanu o face cu o gravitate comică.

Poți aproape vedea Washingtonul tremurând la auzul unei postări scrise în februarie 2025.

E nevoie de o anume formă de naivitate sau de impostură lucidă ca să confunzi o observație nervoasă cu o amenințare globală.

Dar, desigur, nu e vorba despre America.

E vorba despre frică.

Și, în timp ce Grindeanu tremură la un post pe Facebook, realitatea se răzbună cu o ironie cruntă: SUA anunță retragerea unei brigăzi rotaționale din Baza Mihail Kogălniceanu, după ce aproximativ o lună aceasta a plecat la exerciții. E important de notat: efectivele americane de la Deveselu și Câmpia Turzii rămân neschimbate, iar aproximativ o mie de militari vor fi menținuți la baza respectivă. Un gest calculat, rezultat al noilor priorități americane și al consolidării prezenței NATO pe Flancul Estic, care arată că realitatea strategică nu se supune isteriei politice interne și că adevăratul risc nu e o postare, ci deciziile geopolitice.

Despre reflexul servil al celor ce confundă obediența cu înțelepciunea, de a transforma fiecare tresărire de bun-simț într-o crimă și orice caracter curat într-un dosar.

Domnul Grindeanu și lumea lui nu se tem de SUA; se tem de oamenii care nu le seamănă.

Oana Gheorghiu, prin simpla ei existență, e o oglindă în care se văd fără fard.

Iar reflexul lor e vechi: să spargă oglinda, nu să se privească în ea.

Pentru că imaginea care se întoarce e una greu de suportat: un chip de politruc plictisit, care confundă complicitatea cu competența și slugărnicia cu diplomația.

Într-o lume populată de cariere obținute la secret și de titluri universitare obținute la xerox, o femeie care a construit un spital apare ca un monstru moral.

O anomalie biologică.

Un corp lucid într-un organism care respinge luciditatea.

Pentru aceste entități organice, competența e erezie, iar decența o amenințare.

Adevărul apare ca un foc în mijlocul morții lor.

Domnul Grindeanu, care urmează să preia un PSD în comă ideologică, nu e un om rău.

E doar tipul perfect de individ obedient.

Un om fără exces de gândire, dar cu suficientă prudență cât să nu încurce ierarhia.

El e produsul cel mai fidel al sistemului care a făcut din mediocritate o virtute națională.

Un sistem care promovează doar pe cei care nu deranjează, care nu se întreabă, care nu gândesc prea tare.

Oameni cuminți, până la anemie morală.

Și tocmai de aceea, reacția lui e autentică.

Când un sistem trăiește din impostură, adevărul e, într-adevăr, un risc de securitate.

Nu pentru țară, ci pentru impostori.

Nu pentru alianțe, ci pentru reflexele slugarnice ale unei clase politice care confundă tăcerea cu loialitatea.

Pentru ei, bunul-simț e o amenințare la ordinea publică.

România nu e amenințată de Oana Gheorghiu.

România e amenințată de reflexul care o marginalizează.

De oamenii care cred că patriotismul e o diplomă de partid și că morala trebuie cerută, nu trăită.

De aceea, cazul acesta spune mai mult despre noi decât despre ea.

Suntem o țară care încă nu știe să-și suporte oamenii decenți.

Îi ridicăm în slăvi o zi și-i alungăm a doua, pentru că ne deranjează liniștea ipocriziei.

Suntem experți în canonizări de moment și execuții morale de urgență.

Risc de securitate?

Da, domnule Grindeanu.

Dar nu femeia care construiește.

Ci bărbatul care, de fiecare dată când vede o construcție curată, simte nevoia s-o declare suspectă.

Cine nu poate construi nimic are, desigur, oroare de cei care pot.

Într-o țară normală, Oana Gheorghiu ar fi fost un model.

În România lui Grindeanu, e o amenințare.

Și poate tocmai aici e tragedia: nu mai știm să deosebim pericolul de rușine.

Ne apărăm de bun-simț ca de o invazie.

Și o facem, cu zel, în numele patriei:

Patria, acest decor preferat al imposturii.