Există personaje publice care, de fiecare dată când deschid gura, reușesc performanța rară de a ne face să regretăm nu doar că i-am ales, ci și că limba română are mai multe verbe decât „a jigni” și „a amenința”. În această categorie, Vergil Chițac joacă rolul principal: un naufragiat pe uscatul politicii constănțene.
Fuga sa de ședințe publice, de întrebări incomode și de apariții în presă ce nu pot fi regizate în redacțiile prietenoase este, în fond, un instinct primitiv de conservare. Căci, ori de câte ori e „încolțit”, domnul primar nu răspunde, ci se prăbușește: dă cu mucii în fasole și se poartă ca un barcagiu scos la mal după o furtună prea lungă. Când nu mai are argumente, jignește cu aroganță, exact ca un derbedeu căruia i s-au terminat cuvintele și care recurge la pumni și strigăte. Și, lucru îngrijorător, i se întâmplă des.
Să fie, oare, de vină profesia? Anii petrecuți în uniforma rigidă a unui regim comunist, unde soldatul era „educat” prin plimbatul valizei pe sub paturi și prin „plantarea” ghioceilor pe tavan? Dacă acesta a fost „mediul formativ”, nu e exclus ca ceea ce vedem azi să fie doar ecoul unei pedagogii în care minciuna, alcoolul și umilirea erau materia de bază. Cu alte cuvinte: omul a fost șlefuit ca o sabie ruginită, iar acum taie aerul, zgomotos și cu rost doar pentru „târlicii” din jurul lui.
Dar episodul cu Huțucă și Mitroi este proba supremă că domnul Chițac e un virtuoz al fabulației. Iată cum arată „claritatea” unui lider local:
Discuția a fost foarte clară, noi am avut discuții interne și, mă rog, extinse în partid și serioase, după ce Bogdan Huțucă a decis să… și a și spus-o public că nu mai vrea și îl și înțelegem că este… e uzat, și are dreptate, eu unul îl înțeleg. Și decizia a fost, sau mă rog, asta se conturează ca Mitroi să preia organizația. Eu nu am astfel de ambiții.”
Această tiradă ar trebui studiată în manualele de logică drept exemplu de „cum să nu răspunzi niciodată la o întrebare”. Omul începe cu „foarte clar” și sfârșește în „mă rog”. Vorbește despre o „decizie”, dar o dizolvă imediat într-un „se conturează”. Spune că „înțelege”, dar nu e limpede ce anume. Rezultatul: un amestec de bâlbâială solemnă și improvizație de birt, ca un puști prins cu lecția neînvățată, care speră că, dacă tot repetă „mă rog”, va scăpa basma curată.
Mai grav este altceva: confuzia între interesul public și orgoliul personal. Domnul primar consideră că a-i pune întrebări e un act de poluare. Jurnalistul nu e, pentru el, un partener într-o democrație, ci un dăunător care trebuie strivit „în direct și la oră de vârf”. Să-i spui unui moderator de emisiune „dacă vreți, mai vin o dată să vă calc în picioare” arată un profil psihologic demn mai degrabă de un interlop ratat decât de un edil.
Ne aflăm, așadar, în fața unui caz de incompatibilitate flagrantă între funcție și caracter. Psihologic vorbind, atât cât ne îngăduie legea bunului-simț, domnul Chițac pare prins într-un amestec periculos de complex de inferioritate și impulsuri agresive. Un militar care n-a învățat disciplina civică, un lider care confundă autoritatea cu autoritarismul, un om care crede că respectul se câștigă prin intimidare, nu prin dialog.
Și atunci apare întrebarea: de ce totuși se află acest domn în fruntea orașului? Poate din același motiv pentru care, în alte vremuri, Ion Iliescu a ajuns să-i spună unui jurnalist „Animalule!”: pentru că românul are o toleranță bolnăvicioasă la agresivitate și o fascinație inexplicabilă pentru lideri care ne tratează cu dispreț.
Dar să nu ne amăgim: Chițac nu e decât un simptom. Boala e mult mai mare și mai veche. Constanța, de două decenii și jumătate, e condamnată să fie terenul de joacă al unor partide tixite de oportuniști și imbecili. PSD, PNL și, mai nou, AUR sunt aceeași apă stătută și același pământ crăpat: minciună, aroganță, prostie și nepăsare. Orașul e blestemat să traverseze epoci de mutilare prin bunăvoința celor care ar trebui să-l vindece. Ce se naște din pisică, șoareci mănâncă.
