Ion Iliescu a murit. Cu el se încheie oficial o epocă a simulacrului, deși efectele acesteia persistă, asemenea mirosului greu al unui regim care, deși aparent spălat, continuă să impregneze fiecare fibră a vieții publice românești.
Iliescu nu a fost doar un președinte. A fost întruchiparea unui tip uman bine cunoscut în spațiul estic: birocratul loial sistemului, funcționarul devotat unei ideologii în descompunere, omul de partid care știe să supraviețuiască oricărei epoci fără să se clatine. Un exponent al eternului „să se facă”, fără responsabilitate morală, fără conștiința unei rupturi reale cu trecutul. A fost omul care a confiscat Revoluția Română.
Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie 1930, la Oltenița, într-o familie de comuniști ilegaliști. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost un militant comunist activ, arestat și închis de mai multe ori pentru activitatea sa politică, murind în lagărul de la Doftana în 1945. Mama sa, Marie, l-a abandonat la scurt timp după naștere, astfel că Ion a fost crescut de o rudă apropiată. Acest context familial i-a determinat, încă din adolescență, orientarea către ideologia comunistă. În anii ’50, s-a remarcat în organizațiile de tineret comunist și a fost trimis la studii la Moscova, în inima ideologiei sovietice. A studiat ingineria la Institutul Energetic de la Moscova, o perioadă în care și-a consolidat nu doar pregătirea tehnică, ci, mai ales, alinierea doctrinară la valorile partidului. Revenit în țară, a intrat rapid în structurile Uniunii Tineretului Comunist și a fost considerat unul dintre tinerii promițători ai regimului. A urcat constant în ierarhie, însă a fost marginalizat când Nicolae Ceaușescu începea să-și construiască propriul cult al personalității. Acea marginalizare nu a însemnat o rupere de sistem, ci o retragere strategică în structurile sale adânci.
În decembrie 1989, când țara fierbea, Iliescu a fost calmul suspect. A apărut ca salvator, deși nu fusese niciodată disident și nici contestatar al regimului. Dimpotrivă, fusese parte a sistemului, promovat în tinerețe, apoi marginalizat, dar niciodată exclus. Iliescu a avut o traiectorie de nomenclaturist de prim rang, care i-ar fi permis, într-un alt context politic, să aspire la cele mai înalte funcții. Nu a fost o alternativă la Ceaușescu, ci un produs al aceleiași școli de partid. Printr-o ironie istorică, în 1989 el a devenit primul om al tranziției, nu ca o întrerupere a regimului, ci ca o extensie a lui în hainele democrației. A vorbit despre libertate, dar a păstrat structurile. A invocat pluralismul, dar a creat un partid-stat cu reflexe autoritare reciclate în haina nouă a social-democrației.
Ion Iliescu l-a umilit pe Regele Mihai într-un gest semnificativ pentru istoria recentă a României. În 1990, regele a fost oprit și întors din drum spre Curtea de Argeș, unde dorea să se închine la mormântul înaintașilor săi, și expulzat din țară. Patru ani mai târziu, în 1994, i s-a refuzat intrarea în România, fiind blocat pe aeroportul Otopeni. Totuși, în 1992, aproape un milion de oameni l-au întâmpinat cu entuziasm pe Rege pe străzile Bucureștiului, în timpul sărbătorilor de Paște. Pentru Iliescu, Regele Mihai reprezenta o amenințare simbolică la adresa regimului său. În fața acestui simbol, demnitatea a fost refuzată, iar România a asistat la un moment în care un regim temător de orice opoziție a blocat accesul la respect și recunoaștere.
A urmat Piața Universității, probabil cea mai înaltă expresie civică a unei generații care voia să trăiască altfel. Iliescu i-a numit „golani”. A chemat minerii. Brutalitatea s-a instalat din nou în centrul capitalei, cu binecuvântarea omului care trebuia să apere libertatea câștigată cu sânge. Mulțumirile adresate minerilor au rămas ca o rană deschisă în conștiința națională.
În 1991, același mecanism a fost activat din nou. Minerii s-au întors, guvernul Roman a fost răsturnat, iar în locul său a fost instalat guvernul Stolojan, urmat de un executiv cenușiu, condus de Nicolae Văcăroiu, un personaj de o mediocritate funcțională. A fost perioada haosului economic, a inflației galopante, a capitalismului primitiv, gestionat de nomenclatura reciclată.
S-au prăbușit atunci marile promisiuni. „Nu ne vindem țara!” s-a transformat în „Ne vindem pe bucăți, dar doar cui trebuie”. Fiecare prăbușire economică avea în spate nu un accident, ci o structură. O cleptocrație organizată, lucidă, care știa exact ce face: fura în numele stabilității.
În 1996, românii au crezut că pot scăpa. Au ales un profesor. Emil Constantinescu a avut noblețea să creadă că bunele intenții pot învinge vechile metehne. Dar a fost învins de „structuri”. Structurile acelea purtau nume și chipuri, dar cel mai puternic dintre ele era încă al lui Iliescu. Nu activ, dar prezent. Nu la Cotroceni, dar în toate cutumele administrației.
În 2000, a revenit. Poporul, înspăimântat de Vadim Tudor, a preferat cancerul cunoscut exploziei necunoscute. A fost o alegere a fricii și a oboselii. Așa se explică și numirea lui Adrian Năstase ca prim-ministru: un om inteligent, dar orbit de propria siguranță de sine, care a creat un sistem de tip oligarhic, rafinat, cu aparențe legale. Capitalismul de cumetrie s-a născut atunci, cu firme de casă, licitații mascate și o justiție folosită ca instrument de reglare între clanuri.
Ion Iliescu a fost, până la retragerea din viața publică, artizanul unui stat de fațadă. Instituții mimate, democrație mimată, economie de piață mimată. Un regim în care forma era respectată doar ca să se poată desfigura fondul. Și astăzi, moartea sa biologică vine ca o simplă închidere de cerc. Moartea politică, morală și istorică s-a produs de mult, doar că ne-am temut să o rostim.
Iar moștenirea sa este aici. Nu în portretele oficiale, ci în fiecare reflex al urmașilor săi. PSD, partidul creat pe scheletul FSN, a supraviețuit.
Azi ne pregătim să-l îngropăm pe Ion Iliescu. Dar adevărul e că Iliescu nu moare cu adevărat decât atunci când ultimul său reflex dispare din viața noastră publică. Când nu vom mai accepta minciuna politică învelită în promisiuni paternaliste. Când nu vom mai confunda liniștea cu normalitatea.
Până atunci, el este încă aici. Nu ca trup, ci ca sistem. Un sistem în care omul este mereu mai mic decât partidul. În care ideea este suspectă, iar verticalitatea, periculoasă. Abia când vom scăpa de această moștenire, România va putea spune că a închis, cu adevărat, un capitol. Astăzi doar am închis sicriul.
