Mâine, 30 iulie, Consiliul Local Constanța se întrunește pentru o nouă ședință. Pe ordinea de zi: un set proaspăt de proiecte de hotărâre, prin care administrația condusă de primarul Vergil Chițac încearcă din nou să vândă terenuri publice. Treisprezece la număr. Norocoasă cifră.
Printre ele: surpriză! Reapare un teren din Piața Ovidiu, propus spre vânzare acum două luni și respins clar de consilieri. Dar, când insiști suficient, poate trece. Poate că între timp s-au „lămurit” și cei care, inițial, se opuneau.
Vergil Chițac, în 2020, promitea că va salva spațiile verzi. Punea lacăt simbolic pe buldozere și lansa vorbe mari despre protejarea orașului. Astăzi, ne oferă o paradă a ipocriziei: terenuri publice, întinse pe tava consiliului. Dacă îl asculți atent, parcă îl și auzi spunând: „Numai proștii nu se răzgândesc.” O sinceritate dezarmantă? Sau un dispreț clar față de cetățeni?
În aproape cinci ani de mandat, administrația Chițac a vândut aproape un hectar din oraș. În schimb: peste patru milioane de euro au intrat în bugetul local. Aproape jumătate din această sumă provine din vânzarea unei porțiuni de plajă. Da, plajă! Către un „investitor” PSD, cercetat pentru fapte de corupție. Așa se face urbanismul la Constanța: mai întâi vopsești valorile în roz, apoi le vinzi în plic, cu ștampilă de Consiliu Local.
Iar în timp ce terenurile dispar sub pixul administrației, orașul continuă să se „mândrească” cu unul dintre cele mai scăzute standarde europene de spațiu verde pe cap de locuitor. Aer curat? Doar dacă ieși din oraș.
Când consilierii au respins vânzări din „Cartierul Consilierilor”, un mic paradis al fostei administrații Mazăre, edilul a reacționat furios: „Nu am crezut că putem fi atât de ilogici în Consiliul Local.” Așa arată, se pare, democrația în accepțiunea Chițac: fie ești de acord cu mine, fie ești ilogic. Nimic între.
Să ne reamintim, totuși, cine era Radu Mazăre: maestrul vânzărilor mascate, al retrocedărilor „strategice”, al orașului făcut cadou. Astăzi, nu îl mai avem pe Mazăre în formă clasică. Îl avem pe Chițac. Mimează opoziția în campanie, apoi joacă în piesa veche, cu replici rescrise. Mai stângaci, dar cu aceeași miză.
Chițac invocă des nevoia de „cofinanțare a proiectelor europene”. E replica preferată când se întreabă de ce vinde terenuri. Dar uită, convenabil, că banii aceia sunt ai orașului: nu ai camarilei administrative. Nu sunt marfă electorală. Nici monedă de troc pentru investitori cu „viziune imobiliară”.
În 2020, Chițac promitea 10 hectare de parc pe an. Ne-a oferit un parc reabilitat pe jumătate. O reamenajare la Tăbăcărie, începută abia la final de mandat. Nici vorbă de cele 300 de hectare promise. Copacii au rămas pe afișele de campanie. Realitatea: sub asfalt.
Și mai grav: primarul și-a permis să se răzbune pe consilierii care au îndrăznit să i se opună. A trecut de la profesor sobru la politician iritat, ofensat că cineva are tupeul să-l contrazică. Aroganță? Poate. Slăbiciune? Cu siguranță.
De fapt, ceea ce trăim este o continuitate a vechilor practici, sub altă mască. Nu mai avem un Mazăre clasic. Avem un Chițac care mimează opoziția în campanie și apoi devine actorul principal în reeditarea vânzărilor de terenuri și concesionări controversate.
Mai mult: administrația locală tace. Evită cifrele reale. Nu știm câte spații verzi s-au amenajat cu adevărat. Nu știm cât s-a plantat, cât s-a pierdut. Doar promisiuni și bilanțuri cosmetizate. Iar Constanța rămâne, din nou, orașul cu aerul rar și betoanele dese.
Este o lecție tristă: cum administrația locală rămâne captivă în cercul clientelismului. Iar puținele oaze urbane sunt lăsate pradă „dezvoltării”. Adică: transformării spațiilor în beton.
Mâine, la ședința de consiliu, se va decide din nou soarta unor terenuri. Cetățenii trebuie să înțeleagă: nu este doar o chestiune administrativă. Este despre viitorul orașului. Despre ce mai rămâne public și ce se evaporă discret, în numele unui progres care miroase a afacere.
Adevărata întrebare este: cât mai poate Constanța tolera un primar care se răzgândește exact când e vorba de protejat orașul? Cât timp mai acceptăm o administrație care vinde ceea ce ar trebui să ne aparțină tuturor?
Și, până la urmă: cât de ieftin suntem dispuși să ne vindem orașul?
