România, anul 2025. Un stat membru al Uniunii Europene, cu pretenții de civilizație, democrație și stat de drept. Dar, în fapt, cu cizma murdară apăsând fără milă pe gâtul contribuabilului. Constituția pare o formă goală, înlocuită de o tradiție neîntreruptă a bacșișului. Nu există lege mai tare, nici sfânt mai invocat decât șpaga. Este liturghia noastră națională, este codul nostru genetic, lubrifiantul fără de care mecanismul vechi și rânced al statului român s-ar fi oprit demult.
Iar aseară, domnul Dragoș Anastasiu, fost vicepremier și om de afaceri, luminat de revelații contabile, s-a adresat poporului și a împărțit necazurile în două categorii clare, ca un Moise fiscal: șpaga de supraviețuire și șpaga de îmbogățire. Una, zice, e mică, umilă, cu privirea plecată. Cealaltă, trufașă, nerușinată, cu șampanie, amante și vile pe malul lacului. Ca să nu le amestecăm, ne-a spus. Să nu punem în aceeași oală șoarecele și pisica. Ca și cum Maica Tereza și Pablo Escobar ar fi împărțit același portofel.
Așa ne-a servit, cu glas grav, ideea că dacă ai dat șpagă ca să-ți țină funcționarul firma deschisă, nu ești corupt, ești doar o victimă a unui sistem mizerabil. Un Iov fiscal cu buzunarul golit. Și mai mult, ne-a arătat și evoluția: în anii ’90, șpaga era geamantanul gros, plicul sub birou. Azi e sofisticare: contracte de consultanță, facturi fictive, firme-paravan. Gulerele albe și șpaga impozitată. Toate astea, ne spune fostul vicepremier, țin de normalitatea tristă a supraviețuirii. De parcă toți am face-o ar fi un argument pentru nevinovăție.
Dar adevărul este că funcționarul român nu mai e om. Nu. El este Dumnezeu. Numărul funcționarilor-zeu, cei care te împing în necaz dacă nu le dai, s-a diminuat, dar ei sunt pretutindeni, în toate instituțiile statului, nu doar în ANAF. Îi găsim în toate structurile de control, mereu cu creionul chimic în mână și indigo-ul în sân. Ei hotărăsc cine trăiește și cine moare în jungla administrativă. Și dacă ai uitat să fii „om”, se înfurie. Scormonește după „nereguli”. Te umilește până la ultima picătură de demnitate. Dacă nu găsește nimic, inventează. Pentru că așa funcționează acest Janus birocratic, cu procesul-verbal într-o mână și buzunarul deschis în cealaltă.
Știți care este ironia supremă? Șpaga nu mai este abaterea. Nu mai este rușinea. Este însăși LEGEA nescrisă, dar respectată cu sfințenie. Fără ea, nimic nu merge. Cu ea, totul merge strâmb, dar merge.
Iar „șpaga de îmbogățire”? Este alt animal. Nu mai este frica, ci setea de putere. Banul gros de contracte publice, licitații trucate. Mita cu BMW la scară, vile pe malul lacului, copil la Oxford, plătit din bani de asfalt neturnat. Corupția cu panglică tăiată de primar.
Dar nu vă înșelați. Nu sunt lumi paralele. Sunt doar etape ale aceleiași cangrene. Prima: o infecție de picior. A doua: metastază cerebrală. Una e frica. Cealaltă puterea. Dar ambele sunt capcane ce țin România într-o poziție de ghiocel etern, în fața aceluiași funcționar-zeu.
Și pentru că am ajuns aici, poate e vremea să oficializăm mizeria. Să trecem șpaga în buget! Să înființăm un „Minister al Vaselinei Instituționale”! Să se emită bon fiscal pentru „mita de liniște”. Ghișeu cu POS, declarație unică „ȘP-001”. Poate chiar un timbru oficial: „România — țara unde șpaga nu e opțiune, ci taxă de cetățenie”.
Căci, în această glorioasă republică bananiero-birocratică, supraviețuirea se plătește. Cu bani, cu suflet, cu demnitate. Și poate cel mai grav: cu tăcerea noastră.
Pentru că, da, șpaga e vie. Și respiră prin noi toți.
