Există un sunet aparte în România: tăcerea grasă și unsuroasă a privilegiaților, când sunt întrebați de unde le vin banii. Nu e tăcerea rușinată a vinovatului, ci tăcerea disprețuitoare a unui zeu deranjat de muștele de presă. Judecătorii CCR, întruchiparea supremă a impunității bugetare, au fost întrebați (cu îndrăzneala nesimțită a presei) de ce au nevoie de un bonus de 35.000 de euro la finalul mandatului. Răspunsul? Un ocean de nimic. Un monumental „no comment”, ridicat la rang de artă instituțională. O adevărată capodoperă a sfidării publice.
Marian Enache, Livia Stanciu și Attila Varga, tripleta de aur a Republicii Constituționale România, sunt pe cale să încaseze câte 180.000 de lei la plecare. Bonus de adio. Scuipă-mă, mamă, că mi-a fost greu să fiu rege. Enache, actualul președinte al CCR, pleacă din scaunul de statuie bugetară cu un salariu brut lunar de 47.000 de lei, pensie și o colecție de beneficii, care l-ar face pe un CEO occidental să roșească de invidie și să-și verifice încă o dată cifra de pe salariu, sperând că a visat.
Dar unde e problema? Problema e că nu sunt bani în bugetul CCR pentru aceste „drepturi”. Și mai e o mică hibă: Guvernul, în teorie, a interzis prin Ordonanța 156/2024 (poreclită „ordonanța trenuleț”) acordarea oricărui ajutor sau indemnizație de plecare în 2025 pentru bugetari. Dar cine mai ține cont de Guvern când ai Constituția în buzunarul de la vestă? Evident, legea e pentru prostime, nu pentru zeii în robă.
CCR se scuză cu o grație demolatoare: „Nimeni n-a cerut nimic. Nimeni n-a primit nimic.” Nici nu trebuie să ceri, dragi zei ai Justiției. E suficient să taci lung și să aprobi scurt. Pentru că, dacă deschizi gura, ți se trântesc ușile în nas. Banii cad din cer în buzunarul vostru ca niște daruri divine, nu o chestiune de merit, transparență sau decență.
Într-un comunicat scris cu penița îmbibată în lavandă instituțională, CCR explică că, în ședința din 1 iulie 2025, secretarul general a prezentat o notă despre aceste indemnizații. Dar nimeni n-a decis nimic. Așteptăm, probabil, să decidă Dumnezeu sau (mai realist) vreo rectificare bugetară „miraculoasă”, făcută la mișto în toiul vacanței. Evident, managementul public românesc la cel mai înalt nivel de „profesionalism”.
Și dacă nu sunt bani în buget, se vor face transferuri de la investiții. Pentru că, în România, justiția se termină când încep drumurile și spitalele. N-aveți apă caldă? N-aveți spitale? Dar ce, sunteți judecători constituționali? Mai bine vă uitați-n buzunare, că acolo se scrie adevărata lege.
Și toate acestea, în timp ce România e pe marginea prăpastiei fiscale. Ilie Bolojan, premierul care strânge cureaua până crapă pielea austerității, anunță un pachet de avarie. TVA urcă la 21%, accizele la combustibil explodează, pensiile peste 3 000 de lei vor fi taxate. Profesorii vor munci mai mult, elevii vor avea mai puține burse, salariile și pensiile bugetarilor vor fi plafonate în 2026. Și, atenție, chiar și subvențiile pentru partide (vaca sacră a democrației) vor fi tăiate. Dar asta nu contează pentru elitele în robă, care sfidează orice limită; ei au propriile legi, propriile privilegii și propriile pensii de aur.
Dar nu. Judecătorii CCR sunt altă specie. Altă rasă. Ei nu sunt bugetari. Ei sunt gardienii sacri ai Constituției, interpretați în varianta postcomunistă a Romei decadente, cu robe de lux și sume de plecare scrise direct pe tăblițe de aur. În timp ce Bolojan avertizează că România riscă să ajungă Grecia 2.0, CCR își face calculele pentru cadoul de plecare. Totul e perfect legal, doar că imoralitatea lor ar merita un premiu Nobel pentru cinism.
Bolojan recunoaște public: „Indemnizațiile sunt legale, dar imorale.” Iar aici e cheia întregii tragedii românești: avem legi pentru privilegii, dar nu și pentru echitate. Avem articole constituționale pentru bonusuri, dar nu și pentru decență. Un paradox crunt, care ne bate obrazul tuturor.
„Din 100 de lei colectați, România a cheltuit 132”, spune premierul. Dar 132 devin 180 când e vorba de Enache și gașca. Iar scurgerile bugetare nu-s doar metaforice, ele sunt directe, legiferate și garantate de tăcerea complicitară a unei elite care nu răspunde decât propriilor interese. Și cui îi pasă de restul? Clasa muncitoare, pensionarii, elevii? Ei pot să tacă și să plătească.
CCR nu e singură în acest film de groază cu tente de comedie neagră. În spatele fiecărui bonus de 35.000 de euro e o rețea întreagă de complicități. Tăcerea judecătorilor e ecoul sistemului, nu o scăpare personală. E felul în care statul român își arată adevărata față. Una în care legile sunt făcute ca să apere cei mai privilegiați și să disciplineze sărăcimea. Și astfel circulă banii și se menține statu quo-ul, fără să clipească nimeni.
Cine plătește? Nu Enache. Nu Varga. Nu Stanciu. Plătește amărâtul cu salariu minim, care bagă 21% TVA pe orice cumpără, profesorul care predă două ore în plus pe aceiași bani, pensionarul cu 4 000 de lei, care vede cum statul îi ia 10% din pensie „pentru redresare bugetară”. Singurii care suferă, singurii care dau cu subsemnatul. Restul sunt VIP-uri în acest circ național.
Și totuși, în fața acestei farse tragice, CCR tace. Și când tace, încasează. Nu e vina lor, e un sistem perfect calibrat pentru hoție și nepedepsire. Și pentru un teatru absurd, unde justiția e un slogan gol.
Așa că păziți comoara, fraților. Nu cumva să-i deranjați pe sfinții ăștia cu întrebări. Ei nu răspund la fraieri. Ei răspund doar la conturi. Să trăiască Republica Specialilor! Muncim noi, tăcem noi, plătim noi (dar ei pleacă cu banii și cu Constituția-n spinare), fluierând a lehamite prin Curtea Poporului.
Și dacă mai îndrăzniți să comentați, veți primi răspunsul lor clasic: „Hai sictir și vă trântim și ușa în nas.” Fără alte explicații, fără urmă de respect.
Restul e lege. Legea lor.
Și acum ciocul mic. A vorbit Divinitatea Robelor. Și-a dat cuvântul în gol.
