E 13 iunie din nou. O zi călduroasă, cu aer greu, ca în anii ’80, când se sărbătorea, cu fast sobru și cizme lustruite, Ziua Miliției. Sărbătoarea pulanului ridicat ca simbol al ordinii socialiste. Se puneau stele pe umeri, se ciocneau pahare, se simțea siguranța Partidului în aerul înăbușitor de iunie.
În 1990, noua putere a ales să reia tradiția: bastonul, drept instrument de convingere. De data asta, în loc de fanfară și defilări, am avut lanțuri, mineri și sânge. În loc de mărșăluiri festive, am avut democrația călcată în bocanci.
Acum, în 2025, într-un salon tăcut al Spitalului SRI, la ATI, Ion Iliescu respiră greu. Corpul i-e slab, dar memoria… memoria îl ține treaz noaptea, ca un bec pal care pâlpâie în colțul minții. Zace sub perfuzii, înconjurat de aparate, dar probabil încă aude ceva: poate scandările din ’90, poate urletele de la Universitate, poate doar propriile gânduri care, în sfârșit, nu mai pot fi oprite de tovarășii de cauză.
Pe tavanul alb al salonului se proiectează, ca un film vechi și zgâriat, imaginile cu mineri alergând prin redacții, cu studenți târâți pe caldarâm, cu oameni bătuți pentru că au îndrăznit să creadă.
Poate că vede și acum Piața Universității arzând încet, sub greutatea unei „ordini” restaurate cu bâta, ca pe vremuri, în 13 iunie, de Ziua Miliției. Ce potrivire macabră.
Ironia e densă și apăsătoare. Acum nu mai poate ordona nimic. Nu mai poate spune nici „Stimați tovarăși”, nici „Golanilor”. Poate doar oftatul ventilatorului mecanic și perfuzia care picură lent, ca un metronom al sfârșitului, îl mai consolează.
În salonul lui Iliescu, e tot iunie
Iunie n-a mai plecat niciodată din România. A rămas lipit de noi, ca o peliculă lipicioasă. În mintea bătrânului președinte, probabil se repetă întrebarea:
Ce-am făcut?”
Dar întrebarea nu mai are cui să o pună. Doar asistentele mai trec, din când în când, și îl privesc cu tăcerea celor care știu, dar n-au voie să spună.
Și, afară, în țară, adevărul tot n-a fost rostit. Dosarele zac. Vinovații încasează pensii nesimțite. Iar victimele? Unele au murit în uitare, altele încă își caută dinții pierduți în Piață.
Final de epocă, fără aplauze
Nu e nici doliu, nici revoltă. Doar o liniște apăsătoare, de criptă. România privește în altă parte.
Tinerii nu mai știu cine au fost minerii, dar știu prea bine că trăiesc încă umilința unui sistem care refuză să moară.
Și totuși, într-un salon ATI, un om își retrăiește propria crimă istorică. Nu de dragul justiției. Ci pentru că memoria e cel mai crud tribunal.
Iliescu zace. România, și ea.
Dar speranța într-o lume mai bună nu s-a stins.
