Există în peisajul nostru public o formă ciudată de entuziasm administrativ: acela care însoțește lucrările de renovare. Euforia zugrăvelii. Triumful termosistemului. Exuberanța infrastructurii. Orice strop de lavabil pare să răscumpere decenii de neglijență; iar orice panglică tăiată cu foarfeca ceremonială e o cărămidă pusă la temelia eternității.
În acest decor festiv se înscrie și recent reabilitatul Teatru de Stat din Constanța. Reabilitat, modernizat, dotat (cu tot ce este necesar pentru o instituție de cultură de prestigiu). Formula e vagă, promițătoare și, după cum vom vedea, profund ambiguă. Sala a fost complet modernizată și are acum 334 de locuri, în loc de 270. Un progres cantitativ, indiscutabil.
Valoarea proiectului? Aproximativ 23 de milioane de lei. Finanțare europeană prin Programul Operațional Regional 2014–2020, și bugetul local. Totul sună bine; ba chiar, dacă ne luăm după anunțurile entuziaste, totul e o „bijuterie arhitecturală”. Iar dacă ne luăm și după precizările oficiale, e și o expresie impecabilă a respectului față de normele europene: față de confort, față de travertinul periat și de arheologia participativă.
Și totuși… există detalii care (într-o societate a nuanței) ar trebui să neliniștească.
Domnul Erwin Șimșensohn, directorul instituției, explică lucrurile cu o sinceritate admirabilă și o luciditate care merită ascultată atent. Aflăm astfel că, în ciuda dotărilor scenotehnice parțial îmbunătățite (un sistem automatizat de contrabare), echipamentele de sunet și lumini nu au fost prevăzute în proiectul de reabilitare. Nu există nici sistemele de ancorare pentru acestea. Ceea ce va presupune, probabil, soluții provizorii cu schele montate în sală: o notă discretă de industrial, probabil compatibilă cu cerințele europene de eficiență energetică și contrast vizual postmodern.
Pentru cunoscători, asta înseamnă mult mai mult decât o simplă „complicație tehnică”. Este o fractură estetică, o problemă de vizibilitate și expresivitate scenică. Dar și o mărturie despre precaritatea unui proiect care a fost conceput (citez) ca „eficientizare energetică”, nu ca dezvoltare culturală. Într-o Europă a secolului XXI, cultura e încă tratată la noi ca un apendice al izolației termice. Și al marcajului din pardoseală, realizat cu o grijă exemplară pentru textura piatră fațuită.
Mai departe: nu există scenă turnantă, nu există trape, nu există culisante. Nu au existat nici înainte; nu au fost prevăzute nici acum. Sunt considerate cheltuieli neeligibile. Și totuși, oricine are o minimă familiaritate cu lumea teatrului știe că aceste elemente definesc o scenă vie, versatilă, creativă. Nu doar o scenă „sigură” și „acustic îmbunătățită”, cum cere și justifică textul licitației.
Cât despre estetică: acel domeniu subtil, dar esențial în orice act artistic, ne întâmpină o altă revelație. Sala este zugrăvită în alb. Alb. Nu neutru. Nu elegant. Alb. Într-o sală de spectacole, unde lumina trebuie să cadă pe actori, nu să se reflecte pe pereți. Unde atmosfera trebuie să concentreze atenția, nu s-o disperseze în vibrații sterile. Dar să nu fim nedrepți. Nuanța a fost, probabil, aleasă tocmai pentru a pune în valoare (în mod sobru) marcajul arheologic din foaier și ca expresie a transparenței instituționale.
Citez din nou: „Nu este deloc potrivită pentru o sală de teatru”, spune domnul director. Și are dreptate. Speră, totuși, că pe viitor se vor găsi soluții de compensare: lumini arhitecturale, videoproiecții. În esență, improvizații pentru a estompa rezultatul unei gândiri mediocre. Dar nu oricum: ci cu respect pentru structura originală a clădirii și fără a altera (Doamne ferește!) texturile periate sau „limitele impuse de funcționalitate”.
Se pune, firesc, întrebarea: este această sală pe măsura unei instituții de cultură de anvergură? Răspunsul vine fără echivoc: „Nu. Nici pe departe.”
Argumentul? Simplu și dezarmant: nu poți crea o sală autentică de spectacole doar printr-un proiect de eficientizare energetică. Nu poți cere unei hărți rutiere să descrie un poem; nu poți cere unei zugrăveli să înlocuiască viziunea. Chiar dacă zugrăveala a fost, fără îndoială, realizată în strictă conformitate cu standardele europene și sub supravegherea Direcției Județene pentru Cultură.
Scena a rămas mică. Culisele, înguste. Spațiul, limitat. Iar visul unei săli adevărate rămâne (cum spunea și domnul director) doar un vis.
Și totuși, în acest tablou discret, catastrofal, primarul Constanței, dl. Vergil Chițac, se fotografiază în mijlocul sălii și declară că are în față o „bijuterie arhitecturală”. Ceva între optimism de campanie și autoamăgire retorică; dar susținut (să nu uităm) de dovezi tangibile: travertin distinct, piatră cioplită și agregate dispuse cu simț de răspundere pe traseul fostului zid de incintă.
Ce spun constănțenii? Comentariile, numeroase, tăioase, poate excesive în limbaj, dar extrem de limpezi în conținut, conturează o stare de nemulțumire profundă. Nu doar estetică, ci existențială.
„Un eșec de estetică și funcționalitate.”
„Zici că-i sală de ședințe de la un spital.”
„Magazin Lidl combinat cu morgă.”
„Arăta mai bine înainte.”
„Zugrăvit în alb? Unde naiba ați mai văzut așa ceva?”
„Ferească Dumnezeu! Doar Ceaușescu lipsește!”
Desigur, se poate spune că tonul e vehement, că stilul e agresiv. Dar în spatele acestor exasperări se află o întrebare legitimă: unde s-au dus cele 4,6 milioane de euro? Cum de nu s-au putut prevedea elemente esențiale pentru o sală de spectacole? Cum se poate vorbi despre „bijuterii” când nu s-a păstrat nici măcar traseul istoric al culoarului central, iar ruinele cetății Tomis (aflate în foaier), deși onorate cu paviment diferențiat, nu sunt propriu-zis puse în valoare, ci îngropate sub o formă de simbolism pietonal?
Nu e nevoie de urlete și de scenete de indignare. Ajunge constatarea sobră: această renovare nu e un succes. E o ratare costisitoare, lungă și lipsită de coerență artistică. Dar foarte bine documentată prin dispoziții de șantier și note de constatare.
Cultura, în Constanța, nu e respinsă. E acceptată decorativ. E bifată birocratic. E pictată în alb.
Și astfel, un teatru devine (nu un spațiu al artei vii) ci o sală de conferințe cu pretenții festive. O sală reabilitată care se salvează, dacă se salvează, doar prin bunăvoința celor care joacă în ea.
Și atunci, nu putem să nu ne întrebăm: Ce-ar fi fost dacă, în loc să ne lăsăm seduși de formule goale – „modernizare”, „bijuterie”, „prestigiu” – am fi ascultat (măcar o dată) pe cei care chiar știu cum arată o scenă?
Poate că, în loc de o bijuterie poleită în lavabil, am fi avut un teatru. Și nu doar un decor, ci un mormânt alb în care teatrul e obligat să joace în doliu.
Un doliu marcat, desigur, cu travertin.
