Duminică votăm. Luni ne trezim într-una dintre cele două țări care coabitează, cu greu și cu ură, în același perimetru geografic numit România. Nu e doar o metaforă. Sondajele, percepțiile, limbajul și comportamentul electoral din ultimele săptămâni arată limpede: România nu mai e întreagă. Este ruptă în două, în felul adânc și primejdios în care se rupe o minte înaintea unei psihoze.
De o parte, o Românie care vrea normalitate. Nu fericire, nu utopii, ci doar un stat care funcționează, drumuri care nu omoară, spitale în care să nu fugi de medic, instituții care aplică legea fără să se uite la mustață, nasture sau hashtag. O Românie care, în ciuda greșelilor și a frustrărilor, mai crede că Europa e o idee bună. Că un stat poate fi imperfect și, totuși, util. Că nu toți sunt „la fel”.
De cealaltă parte, România mistică a nemulțumirii fără obiect. România furiei închise, a conspirației, a celor „treziți” care visează dictatură, ca să scape de dictatura realității. O țară în care justiția e „sistemul”, presa e „vândută”, vaccinurile sunt „control”, iar valorile europene sunt un „atac asupra națiunii”. Aici nu mai există dreapta și stânga; există doar un adânc resentiment, care s-a coagulat politic și urlă după revanșă.
Acum sunt la egalitate. Sondajele arată o încleștare. Campania are vibe de război civil rece. Niciodată, de la alegerile din 2000 încoace, România nu s-a uitat în oglindă cu atâta ură.
De-o parte, o alegere rațională, imperfectă, dar lucidă. De cealaltă, un salt în gol, cu convingerea că jos e mai bine decât sus, pentru că sus înseamnă elite, reguli, europeni, „ei”.
România care câștigă Luni va impune, simbolic, gramatica acestei țări. Va spune dacă încă mai putem vorbi despre progres: nu în sloganuri, ci în infrastructură, educație și cultură civică. Sau dacă intrăm într-un ciclu în care votul e doar o formă de exorcizare a urii, în care guvernarea e răzbunare, iar democrația, un spectacol de glumițe și acuzații de trădare.
Taberele nu mai pot comunica. Nu doar că nu sunt de acord: sunt ontologic diferite. Una locuiește în realitate, cealaltă, într-o realitate alternativă, unde „tradiția”, „neamul” și „dușmanul intern” sunt fantezii identitare vândute ca soluții.
Și atunci, întrebarea nu e „cine câștigă?”. Ci: în ce Românie vom trăi de Luni?
Căci, de fapt, nu alegem între partide. Alegem între lumi. Iar lumea care va învinge Luni va rescrie sensul cuvintelor, forma adevărului și temperatura minciunii. Nu doar pentru cinci ani, ci pentru un timp istoric care nu se măsoară în mandate.
