Rândurile de mai jos sunt inspirate din cartea „Istoria Viitorului – elite, contraelite și calea spre dezintegrare politică” apărută la Editura Litera (Colecția Kronika), traducere Gabriel Tudor, București, 2023. Autorul cărții este Peter Turkin, cercetător asociat la Universitatea Oxford și profesor emerit la Universitatea din Connecticut, cofondator al domeniului „cliodinamicii”.
În Capitolul 8 „Istorii ale viitorului apropiat”, subcapitolul „Disidenții”, autorul face câteva referiri la cartea lui Tucker Carlson (comentator american de politică, cel care i-a luat interviu recent lui Vladimir Putin) intitulată „Corabia nebunilor. Cum clasa conducătoare trimite America în pragul revoluției” ( Ship of Fools: How a Selfish Ruling Class Is Bringing America to the Brink of Revolution).
Autorul se întrebă la începutul cărții „De ce l-a ales America pe Donald Trump?”
Tot el răspunde: „Alegerea lui Trump nu a fost despre Trump. A fost un deget mijlociu fluturat cu furie în fața clasei conducătoare a Americii. A fost un gest de dispreț, un urlet de mânie, rezultatul final al deceniilor de decizii egoiste și nechibzuite luate de lideri egoiști și nechibzuiți. Țările fericite nu-l aleg președinte pe Donald Trump, însă cele disperate o fac”.
Plecând de la ceea ce s-a întâmplat în societatea americană, mă întreb dacă la noi poate apărea un fenomen de răzvrătire a electoratului, care să voteze un partid lipsit de coerență și gol din punct de vedere al programelor? „Varianta Trump” de la noi ar fi partidele AUR, S.O.S. România, clinic fără nicio doctrină, fără nicio ideologie, care probabil vor fi votate din răzbunare pe clasa politică. Ar avea motive electoratul „să se răzbune” în acest fel pe clasa politică?
Pentru a da un răspuns, trebuie să vedem ce s-a întâmplat în ultimii 35 de ani în România, cum s-a ajuns la o decredibilizare a clasei politice, ce a generat această stare. Ce motive ar avea electoratul „să fluture un deget mijlociu în fața clasei politice”? Un defazaj temporal a apărut între electorat și clasa politică, primul emancipându-se mai mult, iar al doilea rămânând ancorat în vechile metehne bizantine. Și toate acestea se petrec în contextul în care turbo-populismul, mai precis „caritatea clasei politice” și-a cam pierdut din elan, întrucât finanțatorul populismului, bugetul de stat, este deja pe catafalc.
Să încercăm să sintetizăm câteva din motivele pentru care electoratul ar putea să se „răzbune” pe clasa politică, fără a avea pretenția că vreau să contabilizez eșecurile acesteia. Nerespectarea promisiunilor din campaniile electorale a alterat încrederea în partide: spitale regionale, șosele suspendate, autostrăzi, reforma administrației publice, creșteri de pensii de 40%. Toate aceste bombardamente de promisiuni nu au fost decât vorbe în vânt, iar electoratul a învățat să nu mai ia în calcul orice mormăit de politician, aflat în campanie electorală. După fiecare campanie electorală alegătorii au descoperit că împăratul este gol.
„Dacă votanții suspectează că partidul nu-și va respecta promisiunile, aceștia nu vor mai avea motive să-l voteze, deoarece nu pot fi siguri că acțiunile ulterioare ale partidului le vor maximiza utilitatea, dacă este ales” („Competiția politică în România” – volum coordonat de Adrian Miroiu și Șerban Cerckez, Editura Polirom, București 2013).
Neclaritatea ideologică și doctrinară a partidelor, ajunsă uneori la nivel de „furculisionare”, creează confuzii („Eu cu cine votez?”) în rândurile electoratului. În cartea amintită în paragraful următor se arată: „Votanții folosesc ideologia ca pe o scurtătură informațională, care să le reducă substanțial costurile de informare cu privire la platformele electorale ale partidelor din competiția electorală”. În lipsa acestei ideologii, electoratul poate opta pentru o improvizație.
Se mai poate adăuga ca motiv de nemulțumire și faptul că în mediul politic post decembrist cuvintele meritocrație și competență nu sunt active, și, probabil, n-au fost niciodată. Criza de candidați pentru viitoarele alegeri scoate la vedere incapacitatea partidelor de a-și asigura o rezervă de cadre competentă și credibilă. Neamurile și amantele au avut în permanență wild card pentru a accesa cele mai călduțe posturi, iar consecințele sunt foarte vizibile acum. Poate, în curând, partidele vor apela la firme de headhunter sau la Olx, pentru a-și recruta candidații.
Și versurile „Ce bine îmi pare că ai luat țeapă, ce bine îmi pare că ai pierdut!” (e vorba aici de clasa politică) atât de întipărite în mintea electoratului pot activa un comportament irațional, care să creeze surprize în alegeri prin votarea unor partide lipsite de orice credibilitate, dar foarte zgomotoase.
Cum putem preveni „fenomenul Donald Trump” în politica românească? Ce-i de făcut pentru activarea electoratului strivit de scepticism? Cred că se impune o resetare totală a relației dintre clasa politică și electorat. Neîncrederea în clasa politică actuală este tâmpla moale a acesteia. Sintagma „a furat, dar a și făcut ceva” trebuie dată definitiv uitării. Trebuie căutate noi forme de motivare a electoratului, care a votat până acum doar ”paușal”, iar îndreptarea clasei politice este cea mai puternică, pentru a reduce pesimismul acestuia. Clasa politică ar trebui să-și facă un auto audit, poate și o mea culpa, pentru a-și pune în evidență propriile greșeli. Politicienii trebuie să-și facă ordine în amalgamul de promisiuni, să facă exerciții de simulare a transpunerii acestora în practică, să analizeze cu discernământ ce pot face și ce nu. Iar electoratul trebuie să monitorizeze pas cu pas isprăvile politicienilor și să-i voteze pe cei care, prin eforturile lor, aduc plus valoare comunității în care au fost aleși.
„Țările fericite nu-l aleg președinte pe Donald Trump, însă cele disperate o fac!” Este România o țară fericită? Sau disperată?
Articol publicat inițial pe Republica.ro
