În primul rând ar trebui să-mi cer scuze cititorilor pentru faptul că titlul nu-mi aparține, ci l-am preluat din nuvela ”Proștii” , a lui Liviu Rebreanu, publicată în anul 1910 în revista ”Convorbiri critice”. Nuvela sintetizează conflictul dintre două categorii sociale: cea a țăranilor săraci, disprețuiți, umiliți și ”proști” și cea a funcționarilor publici aroganți, disprețuitori, violenți aparținând unui regim opresiv.
Inspirația pentru aceste rânduri mi-a venit în urma citirii articolului scris de Ioana Ene Dogioiu, cu titlul ”Autodenunț în țara lui Garcea: du-te, copile, unde vezi cu ochii, cât mai departe!”, în cuprinsul căruia povestește felul în care a interacționat cu personalul dintr-o instituție a statului. În urma ”tratamentului” aplicat de funcționarii statului, își sfătuiește copilul, pe bună dreptate: ”du-te copile, unde vezi cu ochii, cât mai departe!”
Umilința pe care o trăiește țăranul Nicolae Tabără în nuvela ”Proștii” este retrăită, cotidian, de cetățenii României când interacționează cu funcționarii statului, care se uită la tine cu dispreț, scuipându-te din priviri. Statul ar trebui să fie mult mai relevant în viața contribuabililor, dacă ne luăm după nivelul exorbitant al cheltuielilor acestuia.
Recentele dezvăluiri despre azilele groazei arată adevărata hidoșenie a instituțiilor statului care au patronat umilințele la care au fost supuși cetățenii aflați în dificultate. Mlaștina iresponsabilității și a lipsei de compasiune a făcut noi victime. Fiecare bătrân din acele azile era o variantă hard a țăranului Nicolae Tabără.
Funcționarii statului, cei plătiți din taxele cetățenilor, au o atitudine arogantă, de sorginte fanariotă, față de cetățeni, alimentată de cultura toxică existentă în instituțiile pe care le reprezintă, transformate în culcușuri ale lehamitei. Este arhicunoscut faptul că nimeni nu dă socoteală cuiva pentru comportamentul anormal în relația cu cetățeanul. Fiecare funcționar public este interesat doar de securizarea poziției politice, care-i asigură stabilitate și liniște. Toată administrația a devenit un disclaimer. Nepăsarea față de cetățean atinge cote apocaliptice. Fomistele și sanctificatele contracte colective de muncă încurajează traiul ”glamor”, dar nu prevăd sancțiuni pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Toate partidele au germinat posturi în zona căldicel, aflate la limita dintre job și adeziune, dar niciunele nu s-au gândit la calitatea serviciului prestat. Cei care au comis Legea funcționarului public au conceput-o astfel încât funcționarul ”Hulk” este protejat de mai multe rânduri de fortificații, care-l apără 100% de oricine ar vrea să-i tulbure maligna apatie. Aerul ștrengăresc-golănesc este la el acasă și nimeni nu poate să-l perturbe. Mulți se confruntă cu neadecvarea pentru posturile pe care le ocupă, au nimerit în administrație ca Pilat în Crez, dar adeziunea este cea care le girează stabilitatea. Astfel România a ajuns o țară captivă celor care și-au ocupat un post în administrație, băieți buni numai de adus mingi, de unde emană un iz disprețuitor față de cei pe care ar trebui să-i deservească. ”Sindromul crocodilului”- urechi cât mai mici, gură cât mai mare- este dominant în administrația publică. Aceștia, noua boierime, s-au transformat într-o minoritate ajunsă în postura de a călări, fără nicio jenă, statul. Loialitatea față de cei care i-au plantat capătă forma deificării.
Megasila cu care este tratat contribuabilul, rigiditatea comportamentală a funcționarului public, faptul că acesta se umple de importanță, toate acestea au dus la fisurarea încrederii în instituțiile statului. În campaniile electorale se mai încearcă să se pună paiete pe realitate, să se cosmetizeze ceva, dar plăcerea aproape erotică de a disprețui cetățeanul nu poate fi ascunsă.
Modul de funcționare al lotizatei administrații publice, politizată până la os, este safe mode, unul de supraviețuire la limita inferioară, fără a face valuri, fără a lăsa vreo dâră profesională.
Dar aceeași gonflată administrație este talibanizată și hienizată când e vorba de drepturile ei. Privilegiile întinse pe clanuri și neamuri trebuie păstrate și chiar înmulțite. Instituțiile publice au devenit ”case conspirative”, unde nu te deranjează nimeni, atât timp cât ai adeziunea la partid. La pensionarea unui bugetar ”buchetul bugetar” se aruncă în familie, generând bugetarismul dinastic. Peste uriașul autosuficient aparat de stat tronează vectorul slugărniciei, dominant în toate structurile statului. Administrația publică a devenit zonă interzisă pentru meritocrație.
Pentru depășirea acestei situații e nevoie de o revoluție a bunului simț în toată adminstrația publică, de internalizarea europenismului în structurile statului, simultan cu abandonarea jemanfișismului .E nevoie de o suprapunere a agendelor publice peste cele ale contribuabilului. Tot managementul public trebuie orientat spre cetățean, spre rezolvarea problemelor acestuia, ceea ce înseamnă abandonarea programelor electorale burdușite cu promisiuni. Cei care populează administrația publică și au studii ciudate trebuie să facă un micuț efort și să meargă din nou la școală. Stilul conformist și compromis trebuie abandonat definitiv.
Realismul mă determină să afirm că oricâte rafale de argumente s-ar aduce, este aproape imposibil de combătut îndemnul din titlul articolului care m-a inspirat: ”…du-te, copile, unde vezi cu ochii, cât mai departe!”
